Milan, clubul secolului 21

Real Madrid e clubul secolului trecut. Pe merit. O sumedenie de Cupe ale Campionilor, generaţii de excepţie, fotbal de calitate. Nimic de zis. Madrilenii îşi bazează însă această titulatură pe marile succese obţinute în anii 60 şi 70.

Fotbalul s-a […]

Real Madrid e clubul secolului trecut. Pe merit. O sumedenie de Cupe ale Campionilor, generaţii de excepţie, fotbal de calitate. Nimic de zis. Madrilenii îşi bazează însă această titulatură pe marile succese obţinute în anii 60 şi 70.

Fotbalul s-a schimbat însă enorm în ultimii 20 de ani, iar asta o simţim cu toţii. A devenit dintr-o plăcere un fenomen mediatic, dintr-un sport, o industrie.

IAR ÎN ACEASTĂ PERIOADĂ, REFERINŢA FOTBALULUI MONDIAL ESTE, INDISCUTABIL, AC MILAN.

Fanii Realului se pot supăra. Ai Barcelonei, de asemenea. Ai Interului, ai lui Manchester, ai lui Liverpool, ai lui Bayern. Realitatea însă asta este, iar cifrele pe care Gazeta le-a publicat astăzi o confirmă. 13 trofee internaţionale cîştigate în aceşti ultimi 20 de ani, la care se adaugă alte 13 trofee interne. Mai există alte păreri?

Acum trei decenii, AC Milan naviga în apele tulburi din Serie B, pedeapsă pentru Totonero, un fel de „Calciopoli” al acelor vremuri, dar cu alte implicaţii. Clubul nu era oricum unul oarecare, dar traversa o perioadă tulbure. În februarie 1986 a aterizat, ca un miracol, Silvio Berlusconi cu al său imperiu media pus în slujba clubului roş-negru. Dacă i se datorează cuiva plasarea Milanului de azi, ei bine doar un nebun sau un rău intenţionat n-ar recunoaşte meritele lui „Il Cavaliere”.

Milanul lui Berlusconi a avut mai multe forme, pe care vă propun să le descoperiţi, sau să le redescoperiţi, în cele ce urmează.

Maşina lui Sacchi
Totul a început în vara lui 1987, cînd, sfătuit de Adriano Galliani, Berlusconi l-a adus antrenor pe Arrigo Sacchi. Şi nu numai că a revoluţionat pe Milan, dar putem spune că a revoluţionat fotbalul în general. Acel 1-4-4-2 gîndit de Sacchi, modulul fotbalistic realizat cu sprijinul unor Fotbalişti (da, cu F mare) de excepţie a aruncat panica peste întreaga Europă. A început cu un Scudetto, în 1988, iar doi ani mai tîrziu palmaresul era: două Cupe ale Campionilor, două Supercupe, două intercontinentale. Era o maşină de fotbal total, care a reinventat noţiunea de pressing, cu un consum de energie enorm. Mulţi iubitori ai fotbalului pot spune din memorie echipa de atunci: Galli – Tassoti, Baresi, Costacurta, Maldini – Rijkaard, Ancelotti, Evani, Donadoni – Gullit, Van Basten.

Apoi Sacchi a părăsit corabia. Pe uşa din dos, nemeritat. Se zice, urmare a unui conflict cu Marco van Basten. O ciocnire între două genii, unul al antrenoratului, celălalt al atacului. Van Basten a fost, probabil, cel mai complet „nouă” din toate timpurile, dar a avut şi acea aroganţă specifică marilor jucători. Aroganţă pe care, între paranteze fie spus, o are şi acum, ca antrenor.

Unii vor spune că, aşa genial cum e, Sacchi n-a luat decît un titlu. Explicaţia poate fi aceasta: ritmul impus de el era atît de mare încît pentru un maraton de 34 de etape era imposibil de susţinut. În schimb, în meciurile importante, adversarul era sufocat. Întrebaţi-i pe steliştii care au dat piept cu Milanul, în 1989, dacă vreţi să vă convingeţi.

Invincibilul Capello
Şi a venit Capello. Mai antrenase Milanul şi înainte, dar de manieră mai degrabă fortuită. A luat maşina şi a transformat-o într-una şi mai fiabilă. Fotbalul lui Capello a venit la fix pe un angrenaj deja bine uns: mai economicos, păstrînd mai mult poziţiile, fără tentativele lui Sacchi de a-şi măcelări rivalul, dimpotrivă, mai degrabă aşteptîndu-l, cu mai multă atenţie dată fazei defensive. Uniţi aceste aspecte automatismelor imprimate de Sacchi unui lot oricum senzaţional şi obţineţi un Milan invincibil. Milanul lui Capello.

Bilanţul său? 4 titluri de campioană în 5 sezoane. Şi o serie de 58 de meciuri fără înfrîngere, între 19 mai 1991 şi 21 martie 1993. Jucătorii s-au schimbat, forţa grupului a rămas aceeaşi. S-au dus olandezii zburători, au venit alţii. Papin, Boban, Desailly, Savicevici, Lentini, Simone, Panucci. Şi Răducioiu, demn membru al acestui „Milan, generaţia a doua”.

În 1994, după două finale pierdute, Capello a cîştigat în fine şi Liga Campionilor. 4-0 cu Barcelona lui Cruyff, cu „Dream Team-ul” creat de olandez în Catalunya. Erau atunci cei mai buni antrenori ai momentului în lume.

Capello a plecat cîştigînd un nou titlu, în 1996, cu George Weah ca figură proeminentă şi cu Roberto Baggio în lot. S-a dus la Real Madrid, ca să ia şi acolo campionatul. La Milan a venit uruguayanul Tabarez, s-a schimbat filozofia, s-a schimbat mentalitatea. N-a ieşit nimic, iar Tabarez n-a terminat sezonul.

Retragerea lui Baresi
Erau vremuri neclare la Milan. Atunci a venit şi o veste proastă pentru suporteri, La 37 de ani, Franco Baresi a hotărît să se retragă. „San Siro” a plîns ca la o înmormîntare, iar lacrimile oamenilor au migrat în ochii lui Baresi, care n-a putut duce la bun sfîrşit turul de onoare, înecîndu-se în plîns. „6 per sempre” a fost mesajul tribunei, un joc de cuvinte, căci citit „Sei per sempre” înseamnă „Eşti pentru totdeauna”. Franco Baresi era un demn urmaş al lui Beckenbauer. Un profesionist exemplar, care adunase toată iubirea fanilor ce nu puteau uita că n-a părăsit corabia în anii grei ai divizie secunde. Un jucător cu o inteligenţă extraordinară, ce a izbutit să treacă peste handicapul lipsei de viteză printr-un plasament incredibil, graţie unei concentrări formidabile. O carieră excepţională, încheiată la timp însă, căci odată cu venirea lui Alberto Zaccheroni ca antrenor, Milanul trecuse la sistemul cu 3 fundaşi, ceea ce nu l-ar fi aranjat pe bătrînul Franco.

Cîştigător fără glorie
Epoca lui Zaccheroni e stranie. Mediocră, dar plină de titluri. Un fotbal oribil, salvat de figuri de talie mondială, Weah, Şevcenko, Bierhoff, Albertini, Leonardo, Serginho. Scudetto cîştigat în sezonul 1998-1999 în faţa, probabil, celui mai bun Lazio din toate timpurile.

Se cîştiga, dar Berlusconi voia altceva. Voia grandoare, măreţie. L-a executat pe Zaccheroni şi, nostalgic al timpurilor de glorie, a optat pentru Carlo Ancelotti, unul dintre jucătorii de referinţă ai echipelor lui Sacchi şi Capello.

Noutatea lui Carlo
La nivel tactic, Ancelotti s-a ridicat de multe ori la nivelul predecesorilor săi. Sîntem deja în alt secol, iar presa a început să se manifeste altfel. Apar tot soiul de poveşti cu telefoane date de Berlusconi în pauza sau chiar în timpul meciurilor. Că Ancelotti ştie meserie o dovedeşte un meci recent, semifinala cu Manchester United, care venea pe San Siro ca mare favorită. Ancelotti l-a umilit tactic pe Sir Alex Ferguson inventînd un 1-4-2-1-2-1, cu Inzaghi singur în faţă, dar primind ajutor de la Kaka şi Seedorf, cu Pirlo închizînd acest prim romb, dar integrîndu-se în pentagonul desenat cu sprijinul lui Gatusso şi Ambrosini. În spatele acestora, Oddo şi Jankulovski pe benzi, Nesta şi Kaladze pe centru au adus un 3-0 glorios Milanului şi o calificare spre finala cîştigată cu Liverpool. Gestul unui veteran ca Paul Scholes, implorîndu-i lui Ferguson să găsească o soluţie, e greu de uitat.

Din ce în ce mai dependent de titlurile internaţionale, Milanul s-a obişnuit să cîştige astfel de trofee în dauna celor interne. Chiar şi după ce Andrei Şevcenko a părăsit corabia, un exemplu de gîndire păguboasă, un exemplu de cum goana după cîştigul material indus de nevastă poate ruina o carieră de excepţie. Ce era Şevcenko la Milan şi ce e acum?
Ultimul trofeu pe lista Milanului: Campionatul Mondial al Cluburilor. Dar, sîntem aşa de siguri că e ultimul?

Maldini, ultimul mohican
La vară, AC Milan va arde încă o etapă. Se va retrage Paolo Maldini, ultima legendă, ultimul supravieţuitor al generaţiei Sacchi. Probabil jucătorul cel mai invidiat din lume. Un alt exemplu de dragoste pentru doar două culori, o altă dovadă că Milan nu e un club pe care să-l laşi baltă. Credeţi oare că Maldini n-a primit, de-a lungul anilor, oferte de a juca în altă parte. Le-a refuzat pe toate, dar motivele pentru care a făcut-o trebuie să ne preocupe.

Legendarul „Milan Lab”.
Nu pot încheia acest articol fără o scurtă referire la „Milan Lab”. După unii, aici este atelierul marilor cîştiguri ale Milanului. Un loc deja legendar, care merită o atenţie aparte. Veţi găsi aici, cît de curînd, un articol legat de acest fenomen numit „Milan Lab”.