Răbdarea şi recompensele
În lumea fotbalului există o mare admiraţie, vecină uneori cu extazul, pentru filozofia după care se guvernează majoritatea cluburilor engleze. Acea filozofie care permite unor antrenori să stea ani buni pe banca aceleaşi grupări. Cine n-a simţit o invidie […]
În lumea fotbalului există o mare admiraţie, vecină uneori cu extazul, pentru filozofia după care se guvernează majoritatea cluburilor engleze. Acea filozofie care permite unor antrenori să stea ani buni pe banca aceleaşi grupări. Cine n-a simţit o invidie sănătoasă calculînd sutele de luni petrecute de Sir Alex Ferguson la Manchester şi văzînd cît este de venerat în Insulă? Sau cine nu vede în Arsene Wenger un model de urmat, acela de a construi o echipă în jurul tehnicianului? Cui nu i-ar plăcea strategia pe care o aplică la Arsenal?
Nu întîmplător am ales aceste două nume, într-un moment în care la Steaua şi Dinamo, principalele forţe fotbalistice de la noi, se vorbeşte din nou despre schimbarea antrenorilor, în condiţiile în care fiecare dintre cele două a ajuns deja la al treilea nume aşezat pe bancă în doar o jumătate de sezon. Arsene Wenger şi Alex Ferguson au beneficiat de ceva ce pe meleagurile noastre (şi nu doar aici, să fim cinstiţi, ci în mai toate ţările de sorginte latină) e raritatea întruchipată: răbdarea. Aici, aşa ceva nu există. Aici, dacă un antrenor nu cîştigă ceva la finalul unui sezon e terminat. Nu se mai întreabă nimeni de ce, dacă nu cumva există cauze obiective independente de ei. Pur şi simplu ei devin din buni, proşti şi trebuie schimbaţi.
Am fi tentaţi să credem că Wenger şi Ferguson au cîştigat mereu, n-au dat nicicînd rateuri în momente decisive, n-au avut niciodată probleme cu jucătorii, n-au fost criticaţi de presă, n-au fost admonestaţi de suporteri pentru stilul de joc, n-au trăit niciodată sentimentul că perioada lor s-a încheiat. Greşit. Toate cele enumerate mai sus s-au întîmplat. Şi la unul, şi la celălalt.
Dacă nu mă credeţi, haideţi să recapitulăm, pe scurt, ce a făcut fiecare.
ARSENE WENGER
E la al 12-lea sezon în fruntea lui Arsenal. N-are rost acum să reamintim modul în care a început colaborarea sa cu clubul tunarilor. Am făcut-o într-un post anterior, „Arsene who?”.
1996-1997: /
1997-1998: campionatul şi Cupa Angliei
1998-1999: /
1999-2000: finala Cupei UEFA
2000-2001: finala Cupei Angliei
2001-2002: campionatul şi Cupa Angliei
2002-2003: Cupa Angliei
2003-2004: campionatul
2004-2005: Cupa Angliei
2005-2006: finala Ligii Campionilor
2006-2007: /
Palmaresul ar fi, în 11 ani, 3 titluri de campion, 4 cupe, nici un trofeu european
Concluziile ce se trag cu rapiditate:
– n-a cîştigat nimic în primul sezon (la noi era dat afară de mult)
– în al doilea sezon a luat titlul, apoi a avut 3 ani consecutivi fără nici un trofeu. După care a făcut eventul
– are doi ani fără nici un trofeu şi 3 ani fără un titlu de campion
SIR ALEX FERGUSON
E la al 22-lea sezon la Manchester United. E un mit deja în lumea fotbalului.
1986-1987: /
1987-1988: /
1988-1989: /
1989-1990: Cupa Angliei
1990-1991: Cupa Cupelor
1991-1992: /
1992-1993: campionatul
1993-1994: campionatul şi Cupa Angliei
1994-1995: /
1995-1996: campionatul şi Cupa Angliei
1996-1997: campionatul
1997-1998: /
1998-1999: Liga Campionilor, campionatul şi Cupa Angliei
1999-2000: campionatul
2000-2001: campionatul
2001-2002: /
2002-2003: campionatul
2003-2004: Cupa Angliei
2004-2005: /
2005-2006: /
2006-2007: campionatul
Palmaresul ar fi, în 21 de ani, 9 titluri, 5 cupe, o Liga Campionilor şi o Cupa Cupelor
Cîteva concluzii:
– N-a cîştigat nimic în primele trei sezoane (la noi era dat afară, pus la loc şi dat afară iarăşi în această perioadă)
– A aşteptat 7 ani să cîştige titlul în Anglia
– A avut apoi o serie impresionantă de 8 titluri de campion în 11 ani
– În Europa, o singură dată Liga Campionilor şi Cupa Cupelor. Cu menţiunea, importantă, că în primele sale 4 sezoane Manchester n-a jucat competiţiile europene din cauza suspendării cluburilor britanice.
Nu ştiu dacă asta e calea ce trebuie urmată. Nu e o reţetă miraculoasă. Pur şi simplu e o constatare.