Arsene who?

Nu puţini sînt cei care pun lipsa înghesuielii la casele de bilete ale stadionului din Ghencea pe slaba încărcătură mediatică pe care o au adversarii Stelei din acest sezon. „Anul trecut era Real Madrid şi asta a atras mai mult […]

Nu puţini sînt cei care pun lipsa înghesuielii la casele de bilete ale stadionului din Ghencea pe slaba încărcătură mediatică pe care o au adversarii Stelei din acest sezon. „Anul trecut era Real Madrid şi asta a atras mai mult decît orice”, sună explicaţia.

E posibil. Se trece cu vederea însă faptul că avem în aceste ore ca oaspete la Bucureşti unul dintre cele mai interesante personaje pe care le-a propus fotbalul mondial în întreaga sa istorie. Vorbim de Arsene Wenger, cel ce reprezintă, fără nici o urmă de îndoială, atracţia numărul unu între numele ce vor înfrunta Steaua. Iar cei ce au văzut conferinţa de presă a francezului de luni nu pot decît să confirme. La fel cum o pot face şi cei care l-au surprins pe antrenor coborînd din autocarul echipei, prins în aglomeraţia cotidiană a Bucureştiului, şi luînd-o la picior pe Calea Victoriei pentru a nu rata întîlnirea cu ziariştii. Veţi vedea mai tîrziu, punctualitatea e foarte importantă pentru Wenger.

Haideţi să-l cunoaştem însă mai bine pe acest fermecător francez!

S-a născut în urmă cu 57 de ani în localitatea Duttlenheim, de lîngă Strasbourg, în Alsacia franceză. Aşa se şi explică pronunţarea numelui său, „Vengher„, cu accent pe primul e, şi nu „Vanje„, în franceza pură, cu accent pe ultimul e. I-a plăcut fotbalul de mic, însă părinţii săi, Louise şi Alphonse, nu prea agreau ideea de a renunţa la studii. Aşa că le-a făcut pe amîndouă şi s-a licenţiat în economie. În acelaşi timp continua şi cu fotbalul, ajutînd echipa din localitate să promoveze, în 1969, în divizia a doua. De atunci însă era interesat de tactică, citea mult şi încerca să afle totul. Acumula an după an. În 1979 devine profesionist la RC Strasbourg, chiar în anul cînd clubul cîştiga unicul său titlu. Paul Frantz, unul dintre antrenorii săi de atunci, îşi aminteşte: „A jucat în cîteva meciuri. Ca fotbalist avea destule lacune, însă analiza excelent situaţia şi dădea soluţii la antrenamente”. Atunci a pus bazele isometriei, tehnica de mărire a masei musculare fără a prejudicia volumul, atunci a început să studieze reguli de dietă, înţelegîndu-i importanţa.

Vara lui 1987 îi va marca viitorul. După mai multe experienţe, mai degrabă nereuşite, ajunge pe banca lui AS Monaco, unde va rămîne următorii 7 ani. Disciplina, punctualitatea, isometria şi dieta, iată principiile sale esenţiale. Insista ca toată echipa, nu doar jucătorii, să aibă acelaşi regim alimentar. Atunci a început colaborarea cu Yves Rougier, nutriţionistul care îi e alături şi azi. „Cînd au văzut la masă margarină în loc de unt, apa plată ca singura băutură şi lămîia ca unic condiment, cîţiva jucători au vrut să plece”, îşi aminteşte Rougier.

Anii au trecut repede, între bine şi rău. A venit şi momentul despărţirii, în toamna lui 1994. Avea nevoie să respire şi a ales Japonia, unde va renaşte la Nagoya Grampus Eight, în J-League. După 20 de luni, Wenger era pregătit să cucerească Europa.

Şi a venit oferta lui Arsenal, în 1996. Începutul n-a fost deloc simplu. „Cine dracu’ e şi Wenger ăsta şi ce mare brînză crede că va face aici?” se întreba, în faţa ziariştilor, Tony Adams, pe atunci căpitanul lui Arsenal. Iar The Sun, influentul tabloid de scandal, titra, în manieră proprie: „Arsene who?”. Trebuie să înţelegem însă contextul acelor vremuri şi răceala cu care conservatorii englezi, inventatorii fotbalului, să nu uităm, priveau orice lucru venit de dincolo de Canal.

Prezentarea lui Wenger ca nou antrenor al lui Arsenal a fost un dezastru. A fost prima dată în istoria fotbalului cînd acest lucru se făcea printr-o videoconferinţă, pentru că Wenger era în Japonia. Nu s-a înţeles mai nimic pentru că era un delay de 2-3 secunde, iar engleza lui Arsene nu era prea bună. Senzaţia cu care ziariştii au plecat de la club a fost că omul n-avea cum să reziste prea mult. Nu va prinde pardesiul, dacă vreţi o apropiere de folclorul bucureştean. S-au păcălit însă groaznic pentru că, iată!, au trecut 11 ani de atunci iar Wenger e tare pe poziţie. Iar dacă ar pleca, ar provoca un cutremur printre „tunari”.

Din prima secundă şi-a impus principiile. Nu le-a fost uşor fotbaliştilor să renunţe la ceea ce mîncau ei pînă atunci: fasole cu cîrnaţi şi ochiuri cu costiţă la micul dejun, hamburgeri şi cartofi prăjiţi la prînz, carne de vită la grătar cu multă bere seara. Dar i-a cîştigat pe toţi cu maniera sa de a fi, de a trăi, de a munci. Pentru un antrenor care n-a fost mare fotbalist nu-i deloc uşor să se impună. Dacă n-o poate face prin numele său, o face prin muncă. Aşa au reuşit destui, aşa a reuşit şi Wenger.

Controlează absolut totul la Arsenal. Toată libertatea pe care o lasă jucătorilor pe teren contrastează cu disciplina pe care o impune în afară. A schimbat inclusiv culoarea echipamentelor echipei. Considerînd roşul din trecut prea violent, l-a transformat într-un vişiniu mai calm.

E un mare amator al fotbalului-spectacol. Se explică astfel: „Cînd stai la televizor şi vezi un meci prost, schimbi imediat canalul. Asta se întîmplă peste tot. Eu nu vreau ca lumea să schimbe canalul cînd joacă Arsenal”. Iar jocul de pase, acea posesie impresionantă, acea morişcă mult lăudată îşi are originile, evident, în antrenamente. Wenger are un exerciţiu mult apreciat de elevii săi cu care închide antrenamentele. Îi adună pe toţi pe un sfert de teren şi-i împarte în două echipe. Atenţie, pe un sfert, deci pe jumătatea jumătăţii! Încercaţi, vă rog, să vizualizaţi 11 contra 11 pe un astfel de spaţiu mic! Se joacă dintr-o singură atingere, pînă la primul gol. Cine-l marchează cîştigă şi se merge la duşuri. Pare simplu, nu? Dar, nu uitaţi amănuntul, DINTR-O SINGURĂ ATINGERE. Cînd se atinge mingea de două ori, se pierde posesia şi începe atacul cealaltă echipă. Poate dura miuţa 10 minute, dar poate dura şi mai mult. În orice caz, după 45 de minute se întrerupe, dar echipa cîştigătoare se desemnează cu lovituri de departajare.

Cam ăsta e Arsene Wenger. Un antrenor care adoră să formeze fotbalişti tineri. La Mondialul Under 17 disputat în Japonia, un editorialist de la AS glumea, după finala pierdută de Spania în faţa Nigeriei: „Sînt curios cîţi dintre aceşti nigerieni vor fi luaţi acum gratis de Arsene Wenger la Arsenal şi peste cîţiva ani vor fi cumpăraţi de Real şi Barcelona cu 25 de milioane”. E o frază care caracterizează însă perfect strategia lui Wenger. Priviţi jucătorii cu care Arsenal a venit la Bucureşti şi veţi înţelege!

A fost deseori acuzat Wenger că a denaturalizat pe Arsenal, care în multe meciuri joacă fără nici un englez în lot. Francezul a replicat însă în stilul său: „Diferenţele dintre ţări nu mai sînt aceleaşi ca în urmă cu 20 de ani. Vedem aceleaşi filme, cumpărăm aceleaşi haine, din aceleaşi magazine, ascultăm aceeaşi muzică, există de multe ori şi aceleaşi restaurante. De ce fotbalul n-ar fi la fel? Nu contează paşaportul, contează stilul”.

Iar Arsenal, chiar aşa, fără englezi, are stilul său. Stilul Arsene Wenger. Al cărui succes poate fi rezumat într-o singură frază. „De 11 ani trăiesc la Londra, dar nu cunosc decît 3 locuri: stadion, teren de antrenament, casă”.