Mourinho, întrebări şi răspunsuri

Au trecut, iată, 5 zile de cînd Jose Mourinho a demisionat de la Chelsea. Informaţia, dezbătută la timpul ei, a rămas puţin în plan secund fiind înghiţită de cea a demisiei lui Gică Hagi de la Steaua.

Sînt cu siguranţă […]

Au trecut, iată, 5 zile de cînd Jose Mourinho a demisionat de la Chelsea. Informaţia, dezbătută la timpul ei, a rămas puţin în plan secund fiind înghiţită de cea a demisiei lui Gică Hagi de la Steaua.

Sînt cu siguranţă destui care încă se întreabă ce s-a întîmplat cu acest portughez care reuşise să construiască o echipă ce ar fi trebuit să deţină hegemonia fotbalistică ani în şir. În cele ce urmează, după o trecere în revistă a celor apărute în diverse medii, ziare, site-uri de internet, dar mai ales anumite bloguri de limba spaniola, voi încerca să găsesc cîteva răspunsuri la întrebări.

Nu mai e demult o noutate: viaţa de antrenor la o echipă mare este o goană zilnică, o nebunie, un ritm frenetic de viaţă. Nimeni nu se salvează în cele din urmă, mai devreme sau mai tîrziu va fi devorat, iar contraexemplele pot fi numărate pe degetele unei singure mîini. Ferguson, Guy Roux, poate Wenger. Mai ştiţi alţii?

Cu Mourinho s-a întîmplat la fel. Cu precizarea că la portughez ciclurile s-au consumat mult mai rapid. Şi asta pentru că, spre deosebire de un Rijkaard, de exemplu, care îşi protejează jucătorii evitînd conflictele, lui Mourinho întotdeauna i-au plăcut bătăliile. Provoca, enerva, aduna întotdeauna atenţia publicului, a presei, a rivalilor. El era vedeta, el capta întreaga presiune, făcînd mai uşoare golurile lui Drogba ori deposedările lui Makelele. Era inima lui Chelsea, dar era şi creierul. Jucătorii l-au adorat pentru că aveau nevoie de el. Plecarea sa a lăsat vestiarul năuc, iar asta s-a văzut şi duminică, în meciul cu Manchester.

Chelsea lui Mourinho era un bloc închis ermetic pentru cei dinafară. Nu admitea agenţi din exterior, poarta vestiarului şi a terenului de antrenament erau mereu închise. Însă Jose, ca şi Hagi într-un fel, s-a lovit de un patron ce după cîţiva ani liniştiţi a devenit dornic de a fi protagonist. Unii spun că lucrul ăsta i s-a întîmplat lui Abramovici după ce a divorţat şi a început o nouă relaţie amoroasă. Lui Ambramovici, sau poate noii sale prietene, a început să nu-i mai placă stilul lui Mourinho. Aşa a început căderea portughezului. E limpede însă, dacă vorbim atît despre o cădere, trebuie că a existat şi glorie.

Vă amintiţi ce era Chelsea în primele două sezoane ale lui Mourinho? Defensivă rigidă, contondentă, control tactic al oricărei situaţii. Şi poate cel mai bun contraatac din istoria fotbalului. Un 1-4-3-3 în care defensiva făcea legea, liniile se sincronizau perfect, iar viteza execuţiilor, a paselor, era uluitoare. Să-i marchezi un gol lui Chelsea era pe atunci aproape imposibil. Cînd Chelsea a eliminat Barcelona, cînd cu golul magnific al lui Ronaldinho, toată lumea a crezut că va cîştiga Liga Campionilor. Era doar vremea acestui tip de echipe, vezi Grecia campioană europeană. Există însă o vorbă: cine loveşte cu sabia de sabie va pieri. Atunci, în semifinalele acelui sezon 2005-2005, în calea lui Chelsea a apărut Liverpool. Adică Rafa Benitez. Alături de Jose cel mai bun antrenor tactic din lume. Duelul a fost asfixiant. Chelsea era o creatură asasină, capabilă să profite de cea mai mică greşeală a adversarului, dar Rafa Benitez n-a făcut nici una. S-a calificat după acel gol-fantasmă marcat de Luis Garcia, care avea să se dovedească, în cele din urmă, inexistent. Liverpool va cîştiga şi Liga Campionilor, însă toată lumea regretă imposibilul duel dintre Mourinho şi Milan.
Liga Campionilor devenise o obsesie pentru Mourinho. Defila în Anglia, dar personalitatea sa avidă de succese nu era satisfăcută. Sezonul următor, alt ghinion: Barcelona în momentul său de vîrf, cu Messi în plin demaraj spre glorie, cu Eto’o ferit de leziuni şi, mai ales, cu Ronaldinho incredibil. Atunci, Mourinho şi-a jucat din nou rolul: agresivitate verbală, acuzaţii de teatru la adresa lui Messi, ameninţări la adresa Barcelonei. Atitudine ce nu prea i-a plăcut lui Abramovici. Mai ales că, huiduit copios pe un „Camp Nou” inflamat la maximum de declaraţiile antrenorului, Abramovici a avut nevoie de 12 gărzi de corp pentru a putea ieşi în linişte din stadion. A început atunci să se vorbească de banii cheltuiţi, de transferurile prea multe şi prea costisitoare, de lipsa performanţelor în Europa.
Şi a venit vara lui 2006. Drumurile lui Mourinho şi Abramovici s-au despărţit definitiv. Abramovici îi voia pe Roberto Carlos, Ballack şi Şevcenko, Mourinho nici nu voia să audă. Avea alte planuri, înţelegea mai bine fenomenul decît patronul său. N-a reuşit decît să-l schimbe pe Roberto Carlos, dar s-a trezit pe cap cu ceilalţi doi. Şi nu doar atît, ci şi cu problema salariilor acestora. Veniţi pe sume astronomice, ei îi depăşeau net la cîştiguri pe Lampard, Terry, Drogba şi ceilalţi „vechi”, ceea ce a divizat şi mai tare vestiarul. Ca să le facă loc celor doi, Mourinho a schimbat sistemul într-un 4-4-2 ce renunţase la jocul pe benzi, pierzîndu-şi astfel viteza pe contraatacuri. Toţi se mişcau în centru, aglomerau zona, uşurau misiunea adversarilor. Se juca urît, plat, se cîştigau meciuri la limită, multe din faze fixe, cu John Terry în rol principal. Chelsea îşi pierduse identitatea. Mai apăruseră şi o sumedenie de accidentări, iar Mourinho cerea, în decembrie 2006, întăriri. Nu i-au fost acordate. Mai mult, Şevcenko, amicul patronului, arunca în aer vestiarul declarîndu-se gata să plece.

A existat un singur moment fericit: Chelsea a terminat înaintea Barcelonei în grupele Ligii, ceea ce i-a alimentat orgoliul lui Mourinho. S-a ajuns în semifinale, dar acolo a apărut din nou Liverpool, din nou maestrul Rafa Benitez.

În vară, clubul era deja divizat. „Greii” erau cu Mourinho. Lampard se sacrificase pentru a-i face loc lui Ballack, Drogba sărise la gîtul lui Şevcenko, Terry luase mereu atitudine. Mourinho rupe relaţiile cu Peter Kenyon, „chairman-ul”, şi cu Frank Arnesen, directorul sportiv. Cere ca Ballack şi Şevcenko să fie vînduţi, îi solicită pe Crespo, Daniel Alves, Malouda şi, ca obiectiv prioritar, Deco. Este adus doar Malouda. Mourinho se enervează, capul nu-i mai stă la fotbal. Abramovici o ţine pe-a lui şi-i pune portughezului un supervizor, pe israelianul Avram Grant, antrenorul de azi. Un nume ce nu justifica în nici un fel o asemenea promovare. Mourinho îi atrage atenţia în public să nu se bage, să stea în banca lui, dar atmosfera era deja irespirabilă. Antrenorul îl lasă în afara listei pentru Ligă pe Ballack şi uită constant să-l bage pe Şevcenko în echipă. Nu mai vorbeşte cu Abramovici, iar acesta îl ameninţă că-i va da afară toţi colaboratorii. Războiul e la baionetă, pentru că Mourinho ştie că fără ajutoare e legat de mîini. În special de unul dintre ei, Andre Villas, cel însărcinat să studieze adversarii, care, se spune, a avut o contribuţie imensă prin informările pe care le făcea.

Totul s-a terminat marţea trecută. Abramovici l-a impus pe Şevcenko, care a şi marcat, dar Rosenborg a scos un 1-1 pe „Stamford Bridge”. Mourinho îşi înţeapă atacantul, dar prin ricoseu patronul: „atacanţii mei trebuie să aibă 10 ocazii ca să fructifice una şi să dea un gol”. Deja minutele lui Jose se terminaseră. Demisionează. Sau e demis, chiar contează prea puţin. Îşi anunţă jucătorii preferaţi prin SMS-uri, iar unii din ei, vezi Drogba, spun clar că vor pleca. Chelsea e deja o echipă în depresie.

Ce se va întîmpla cu Mourinho? Îşi va găsi de lucru, fiţi fără grijă. Moratti deja îi face cu ochiul, patronul Interului fiind un specialist în a aduce la Inter oameni despre care citeşte în ziare. Real Madrid e o soluţie, dacă Schuster nu convinge. Aici e un mare pericol, căci dacă se gîndeşte la Mourinho şi-l vrea neapărat, preşedintele Ramon Calderon e în stare de orice. Capello poate depune mărturie. Şi la Barcelona ar veni ca o mănuşă, însă Mourinho a făcut o mare greşeală: l-a atacat pe Johan Cruyff, iar olandezul nu iartă prea uşor. Şi, deocamdată, Laporta nu prea iese din cuvîntul „magului” Johann.

Cam asta a fost istoria mariajului Mourinho-Chelsea. Un mariaj care a făcut atîtea valuri în presa mondială, înainte, în timpul şi după terminarea lui. Pentru final, iată o declaraţie a însuşi premierului britanic Gordon Brown: „Anglia a pierdut una din marile personalităţi ale acestui sport”.