Bine venita înfrîngere

E o înfrîngere care vine la timp pentru noi. După atîtea laude, „tricolorii” începuseră să se creadă deja o mare echipă. E un mare pericol pentru că românii în general se lasă duşi de val în astfel de situaţii. Îşi […]

E o înfrîngere care vine la timp pentru noi. După atîtea laude, „tricolorii” începuseră să se creadă deja o mare echipă. E un mare pericol pentru că românii în general se lasă duşi de val în astfel de situaţii. Îşi uită locul, concentrarea e învinsă de relaxare, realitatea pierde teren în faţa imaginii autocreate.

Astfel de partide amicale cu „naţionale” din prima linie, chiar fără miza imediată a rezultatului ori a clasamentului, tocmai pentru asta sînt făcute. Să-ţi măsori forţele cu adversari puternici, să descoperi ce loc ocupi printre ei, să-ţi vezi adevărata valoare. Şi tocmai asta ne-a arătat meciul de la Koln: că poate nu sîntem chiar atît de buni pe cît pretindem noi.

Mitică Dragomir spunea că „95 la sută sîntem calificaţi”. Pe ce s-o baza, nu se ştie. O înfrîngere acasă cu Olanda nu-i imposibilă dincolo de semiaccidentul „portocaliilor” din Albania. Iar spectrul unei deplasări în Bulgaria cu cuţitele pe masă nu-i deloc liniştitor. Poate că acum, după ce ne-am regăsit locul în societate, vom lua totul mai în serios şi vom ieşi cu bine din aceste preliminarii. Mai ales că momentul, după atîţia ani de aşteptare, e prielnic.
Alta-i însă problema.

Marcello Lippi spunea după victoria Italiei la Mondialul german: „O echipă naţională trebuie să aibă întotdeauna acelaşi sistem de joc şi un mare spirit de grup. Însă marile victorii sînt date de marile valori. Dacă ai jucători de nivel mediu, poţi face o echipă rezonabilă, dar niciodată nu vei cîştiga mare lucru”. Şi, dacă stăm să ne gîndim, are dreptate. Marile echipe au avut întotdeauna mari jucători, chiar dacă au existat situaţii cînd la momentul marilor victorii aceşti jucători erau încă în formare.

Dacă ne uităm la echipa României, cea din Olanda şi cea de la Koln, căci restul de meciuri sincer nu prea merită luat în seamă, observăm cîteva lucruri interesante. În primul rînd că atunci cînd Mutu nu merge, nici victoria nu vine. Mutu intră în categoria marilor valori de care vorbeşte Lippi. Ar mai fi Lobonţ, o altă garanţie. Un portar trebuie să intimideze adversarul pentru a fi portar mare, iar Lobonţ o face prin intervenţii. Ar mai fi Chivu, dar fragilitatea fizică a căpitanului e din ce în ce mai îngrijorătoare într-un fotbal plin de muşchi. Şi ar mai fi Dică.

Sînt cei patru suficienţi pentru a face din România o mare echipă? Greu de răspuns. Pentru că, în afară de ei, avem o apărare prea puţin riguroasă în fazele importante, o linie de mijloc pe care sincer nu reuşim s-o definim şi un atac în care vîrful nu prea marchează.

Pentru a face saltul de la grup la valori, Marica trebuie în principal s-o bage în poartă. Contează mult ce face el în teren, jocul său tactic, numai că Marica e pus acolo să dea goluri. Ratările nu se punctează. Mijlocul suferă şi asta e cel mai rău. În principal în zona sa centrală. Uitaţi-vă la toate marile echipe de care pomeneam mai sus, de club sau naţionale! Toate au mijlocaşi centrali ce intră în rîndul valorilor. Cînd a venit la Real Madrid, Capello i-a cerut în primul rînd pe Diarra şi Emerson. Barcelona a simţit că a greşit direcţia şi l-a luat pe Yaya Toure. Milan îi are pe Gattuso şi Pirlo, Italia tot pe ei, Chelsea pe Essien, Makelele şi Lampard, Franţa pe Makelele şi Vieira, Olanda pe Sneijder şi Seedorf. Şi aşa mai departe. România n-are aşa ceva. Codrea n-are fizic, Ovidiu Petre e o glumă, Mărgăritescu nu-i constant, Alexa e un pericol, Lazăr e fragil. Exact punctul de echilibru nouă ne lipseşte.

Întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem acum, după acest eşec, este: unde ne situăm noi în fotbalul Europei?