Cum se pierde o calificare

Ce s-a întîmplat cu Dinamo marţi seară e, într-un fel, simptomatic pentru o bună parte a românilor, nu doar a fotbaliştilor români. Sînt cei care, îi ştiţi pentru că-i vedeţi peste tot, n-au o casă decentă, dar au maşini de […]

Ce s-a întîmplat cu Dinamo marţi seară e, într-un fel, simptomatic pentru o bună parte a românilor, nu doar a fotbaliştilor români. Sînt cei care, îi ştiţi pentru că-i vedeţi peste tot, n-au o casă decentă, dar au maşini de lux, n-au ce le trebuie, dar investesc în haine şi accesorii de firmă. Unii le numesc figuri, fiţe, ori, mai delicat, necunoaşterea lungimii propriului nas. Vă veţi întreba ce legătură au toate cele de mai sus cu Dinamo. Haideţi să revedem întîi cîteva faze şi apoi comentăm împreună.

Unu: Vali Năstase are o minge uşoară în zona sa, dar în loc s-o degajeze, s-o rupă în două, oriunde, în teren, în tribună, la „oficială”, pe blocuri, pe linia de tramvai sau pe nocturnă, se apucă să dribleze. Pierde mingea, apoi, altă gafă, se aruncă într-un atac decisiv şi face fault. Mircea Lucescu spunea de multe ori că marii fundaşi sînt cei ce ştiu să tatoneze, nu cei care se reped să deposedeze. Cel mai bun exemplu: Costică Ştefănescu. Deci, penalty, 1-1, degringoladă.

Paranteză. De ce degringoladă? Ce se pierduse? Nu mai erau 40 şi ceva de minute? Nu exista şi varianta prelungirilor ori a penaltyurilor? Nu se juca pe teren propriu, cu un public fantastic? N-avem răspunsuri deocamdată, aşa că închidem paranteza. Continuăm.

Doi: Mărgăritescu e la mijlocul terenului, dar încearcă o pasă savantă, o schimbare de direcţie, în locul uneia simple. Să admitem că ideea nu era rea, dar China nu-i jucător pentru astfel de execuţii, el are alt rol. Pasa e prea scurtă, doi italieni abia o aşteptau. Intercepţie, contraatac, gol, 1-2, degringoladă la pătrat.

Trei: Blay, care nu-i român, dar pesemne s-a contaminat, se complică şi el, contribuie caraghios la golul lui Rocchi. 1-3, dezastru.

Patru: să ne amintim puţin şi de meciul tur. La 1-0 pentru Dinamo, Opriţa are o minge undeva în tuşă, lîngă centru. E talonat de un adversar, izbuteşte întoarcerea, dar nu degajează, ci caută şi el o pasă „inteligentă”. Evident nu-i iese, iese însă intercepţia şi mai iese golul de 1-1.

Cele de mai sus sînt exemple despre cum se judecă româneşte „în figuri” o fază de fotbal. Johan Cruyff, pe vremea cînd făcuse la Barcelona un „Dream Team”, avea o filozofie. Hagi o ştie şi încearcă s-o aplice la Steaua. „Trebuie să alerge în primul rînd mingea. Ca jucător, dai pasa cea mai simplă cu putinţă, apoi încerci să te demarci, ca să poţi da opţiuni coechipierilor de a pasa, la rîndul lor, la fel de simplu. Posesia, fie ea prelungită, rezolvă meciul. Adversarul îşi pierde răbdarea, se desface şi, în cel mai bun caz pentru el, face fault, deci mingea e tot la noi. Rezolvările savante n-au ce căuta decît în ultimii 30 de metri şi ţin de jucătorii ce şi le permit cu adevărat”. Nu credeţi că are dreptate? În fond, cîţi de Ronaldinho pot fi într-o echipă?

Şi acum, să ne gîndim un pic! Ce ne-a impresionat mai mult la Lazio marţi? Nu cumva simplitatea paselor, a execuţiilor? Nu cumva neasumarea nici unui risc inutil? Mie aşa mi se pare.

Cînd vom face şi noi ca ei, vom putea să aspirăm la performanţe mai înalte. Teoria e universal valabilă echipelor româneşti, Dinamo e doar un punct de studiu.

Ce urmează?
Bun, s-a pierdut calificarea. Dar vă mai amintiţi expresia „Ai învins continuă, ai pierdut continuă”? Nu, nu-i aparţine lui Cristian Ţopescu, ci lui Pierre de Coubertin, mentorul olimpismului modern. Dinamo e în această situaţie. Visul numit Liga Campionilor s-a destrămat. Dar a egala acest eşec cu o tragedie e deja prea mult. Tragedie e atunci cînd, de exemplu, moare un tînăr fotbalist de 22 de ani. Fotbalul, sportul în general, impun un învins şi un învingător. Tot sportul însă impune învinsului să nu cedeze, să continue lupta.

Ce-ar fi trebuit să facă Milan după ce a pierdut finala Ligii cu Liverpool într-o repriză? Sau Bayern, cînd a pierdut tot o finală a Ligii în 3 minute? Să se dezintegreze, să se desfiinţeze? Cele două au mers mai departe şi au reuşit în cele din urmă să cîştige trofeul, nu după mult timp. Marile caractere se văd mai ales la eşec.

Caractere?
Apropo de marile caractere. E inadmisibil ca jucătorii să refuze orice dialog după o înfrîngere. Fanii dinamovişti meritau atît respect pentru ce au făcut la acest meci încît să audă din gura lui Năstase, Bratu, Lobonţ şi ceilalţi măcar cîteva explicaţii, măcar cîteva mulţumiri. Voiau să ştie dacă mai pot fi alături de ei şi în viitor, voiau să vadă că echipa lor favorită e formată din bărbaţi, nu din struţi care bagă capul în pămînt şi cred că aşa rezolvă situaţia.

A vorbit doar Mircea Rednic, dar parcă doar din obligaţie. Nici atitudinea lui Mircea n-a fost tocmai cea potrivită. În momentele grele de după meci, el a intrat în vestiar, a făcut cîteva reproşuri, apoi a ieşit, lăsîndu-i pe fotbalişti să se certe între ei, dacă nu cumva s-a întîmplat mai mult. Aşa ceva nu se face. Antrenorul trebuia să fie acolo, alături de ei, să împartă eşecul cu ei, aşa cum a împărţit şi victoriile. Mai ales că, se presupune, va trebui să lucreze cu ei şi în continuare.