Zilele triste ale lui Maradona

traducere de Andrei Niculescu după Jose Manuel Garcia (Canal Sur Television) Sîntem în plin proces de digestie a unor imagini de spital, cu medici în halate albe abuzaţi de microfoane care, pentru a nu ştiu cîta oară, le cer informaţii […]

traducere de Andrei Niculescu după Jose Manuel Garcia (Canal Sur Television)

Sîntem în plin proces de digestie a unor imagini de spital, cu medici în halate albe abuzaţi de microfoane care, pentru a nu ştiu cîta oară, le cer informaţii despre Diego Armando Maradona. Din nefericire, prietenul meu Diego, starul, e din nou prizonierul seringilor, tuburilor şi tranchilizantelor, al kilogramelor de tranchilizante! „El 10”, a cărui inimă continuă să fie amanetată în faţa unui pluton de mingi de fotbal, trage acum după sine două maladii la vedere: o hepatită acută şi o mare doză de anxietate ce l-a făcut să se scufunde în alcool.

Diego Armando, o vedetă din cap pînă în picioare, merge din nou pe sîrma vieţii, iar sub picioarele sale abisul morţii îi cere să sară. Într-o zi, nu demult, dar mie mi se pare un secol, Diego mi s-a confesat: „Am zile cînd mă descopăr în culori vii, dar şi altele cu culori urîte, negru sau maro. Ei bine, în acele zile îmi doresc să mor, însă îmi amintesc de ai mei şi îmi mai revin. Dar sînt aşa de grele zilele astea!”.

Diego a intrat demult în acest dans. Cînd are în faţă un proiect ce-l orbeşte, zilele colorate vin în vizită la prietenul meu. Atunci, mintea lui Diego e un clocot, un ritm frenetic de idei cu Boca şi cu naţionala Argentinei, marile şi indestructibilele lui iubiri, cu televiziune şi cinema, cu partide de fotbal, chiar şi cu interminabile voiaje prin lume, aducătoare de dolari însă, pe care „El 10” le foloseşte ca să alimenteze gigantica trupă de rude şi prieteni ce trăieşte de pe urma lui.

Dar acum, proiectele au cam secat. Boca Juniors i-a întors spatele, naţionala se uită în altă parte, chiar şi fetele lui au prins a merge singure, descoperind farmecul dragostei la 20 şi 18 ani. De la un timp, zilele lui Diego s-au înnegrit, şi nu doar de la multele trabucuri pe care le fumează. Cei ce-l venerează trebuie să ştie că prietenul meu e un simplu om, care vrea să respire, care continuă să-şi caute libertatea cu legitimul drept de a dori s-o cunoască de-adevăratelea, s-o simtă, s-o trăiască.

În acest timp, circul mediatic îşi continuă drumul de lumini şi ipocrizie. Veghe nesfîrşită, mii de rugăciuni, zeci de camere de televiziune şi microfoane, toate convieţuiesc la parterul unui spital de lux, pe un bulevard din Buenos Aires, unde se respiră orice, mai puţin indiferenţă. Sus, în salonul său, singurătatea înspăimîntătoare îi dă tîrcoale prietenului meu. Divinitatea i-a dăruit încă o zi maronie. Medicul i-a privit ochii, hepatita cedează. Dalmita (n.r. – e vorba de Dalma, fata cea mare a lui Maradona) i-a dat un pupic. Visele navighează fără oprelişti în mintea adormită a lui Diego.

Dar lumina e obscură, ca şi zilele lui Maradona. Ca şi libertatea, care continuă să circule departe de el, cu farurile stinse.

* Jose Manuel Garcia este unul dintre cei mai reputaţi ziarişti din Spania, cunoscut drept unul dintre puţinii prieteni din presă ai lui Maradona. A scris la „Marca”, la „As”, iar în prezent e director al „Canal Sur Television”. A publicat un volum de nuvele, două de poezie şi a fost jurnalistul care a prezentat, în premieră mondială, povestea dopingului lui Maradona la Mondialul din SUA.