„San Siro” nu mai e un stadion

Sîmbătă, la AC Milan – Inter 3-0, gazdele au sărbătorit un sfert de veac în care au devenit „cel mai titrat club din lume”

Văzut de departe seamănă a arenă de fotbal. Cu cît te apropii, „San Siro” se transformă […]

Sîmbătă, la AC Milan – Inter 3-0, gazdele au sărbătorit un sfert de veac în care au devenit „cel mai titrat club din lume”

Văzut de departe seamănă a arenă de fotbal. Cu cît te apropii, „San Siro” se transformă sub apăsarea zecilor de mii de oameni care se prăvălesc asupra unui stadion care, şi din cauza arhitecturii, pare decupat din „300. Eroii de la Termopile”. Cel puţin la final, cînd fanii lui Milan părăsesc în fugă şi în urlete stadionul, alunecînd pe treptele şi coloanele oblice ale celei mai glorioase arene de fotbal a tuturor timpurilor, chiar asta e senzaţia.

Cine ar putea să-i întreacă?
De ce e „San Siro” mai mult decît un stadion? Fie şi pentru faptul că această arenă găzduieşte două dintre cele mai galonate cluburi ale istoriei fotbalului. Nu există oraş şi stadion comparabile cu aşa ceva. Barcelona nu are pe Real şi invers. În Anglia există Manchester şi Liverpool. Plus un pic Chelsea… Germania e doar Bayern Munchen… Şi lista ar putea continua, dar e bine să se termine, fiindcă „Mediolanum”, denumirea veche a metropolei de azi, nu are rival în fotbal.

Am fost de 3 ori în ultimii doi ani la „El Clasico”, în două rînduri pe „Nou Camp”. Inclusiv la acel 5-0 de astă-toamnă, cînd lui Jose Mourinho i se mai mişcau doar ochii… În noiembrie 1989, pe 5 noiembrie, cu vreo zece zile înaintea ultimului Congres, am fost la Craiova, pe „Central”. Cînd Gică Popescu a scos Universitatea pe teren, iar 55.000 de olteni, cu şube groase şi căciuli pe cap au început să urle „Dinamo, uită-te, ora ta se-apropie!”. Venit neînvins în Bănie, Lucescu avea să piardă cu 1-0… În 1998 am văzut pe „Stade de France” triumful Franţei în faţa Braziliei, un 3-0 umilitor pentru inventatorii fotbalului-spectacol şi tot atunci am ascultat „Marseilleza” cîntată pe 80.000 de voci… Peste un an, pe „Maracana” din Belgrad, am fost la Serbia – Croaţia, prima lor confruntare de după războiul fratricid. 90.000 de sîrbi s-au luat de braţe şi de gît sărind în ritmul lui „Cine nu sare e croat!”.

„Giovedi, 20 febbraio, 1986, 22.27…”
Toate astea sînt totuşi stadioane de fotbal. „San Siro” din Milano e mult mai mult. La staţie e ceva din Ricchi e Poveri, ceva Albano; Romina, plus Gianna Nanini, plus Laura Pausini, plus Verdi, plus, plus… Asta mai ales dacă un meci Milan-Inter e acasă la Milan. Şi mai ales dacă, pe toate căile posibile, gadzele ţin să-ţi spună că victoria e obligatorie şi că ea trebuie dedicată lui Berlusconi în amintirea serii de joi, 20 februarie 1986. Atunci, în acea zi, la ora 22.27, agenţiile de presă au transmis ştirea că AC Milan, club care orbecăise inclusiv în Serie B în urma scandalului totto-nerro,  a fost cumpărat de Don Silvio. S-a scurs un sfert de veac, interval în care Milan avea să devină „Il club piu titolato al mondo”.