Noi, teroriştii în şlapi

Nu voi da nume în istorisirea mea despre Dosarul Loteria.  Voi relata doar din păţaniile ca jurnalist. Fără vreo legătură cu dosarul în sine. Nici n-ar mai avea vreun rost. Pentru că  atunci au fost doar descoperiri ale noastre pe […]

Nu voi da nume în istorisirea mea despre Dosarul Loteria.  Voi relata doar din păţaniile ca jurnalist. Fără vreo legătură cu dosarul în sine. Nici n-ar mai avea vreun rost. Pentru că  atunci au fost doar descoperiri ale noastre pe care nu le-am comentat sau judecat în vreun fel. Le-am pus doar în paginile ProSport şi atît. Altcineva trebuia să le judece.

Mai e ceva foarte important de adăugat. N-am ştiut pînă la un moment de presiunile făcute la nivel de conducere a ziarului.  Cei care au fost cu noi în redacţie nu ne-au lăsat vreo clipă senzaţia că meseria ne e pusă în pericol. Mai tîrziu însă, am aflat cu ce preţ ea ne-a fost salvată. Noroc că Dumnezeu a hotărît că şi în România aia de atunci, pe salvări, trebuie să existe defibrilatoare.  În fine, simţeam cu adevărat că ne facem treaba cu tot ce publicam. Prima noastră teamă era să nu fim ascultaţi. Sursele trebuiau protejate. La fel şi documentele pe care le publicam periodic. Vă aduceţi aminte de celebrul diplomat de pe vremuri, cu cifru? Noi aveam unul maro.

Ce-i drept, cam scorojit, găsit în podul casei, la socrul meu. L-am activat. Nu pe socrul meu, diplomatul. Cheile funcţionau şi părea că nu duce cine ştie ce valori. Cred că l-am ţinut pe rînd. Fiecare dintre noi. Parola era: „Azi să aduci portocalele!”. Ne era teamă! Nu că am fi putut păţi ceva, ci din cauză  că acolo aveam toată documentarea, viitoare ziare întregi de dezvăluiri.  Pînă cînd, într-o zi,  telefoanele noastre au început să bipăie la intervale scurte. Mesajul a sunat la fel pentru toţi: „Ar fi mai bine pentru voi să vă opriţi!”. Povestea se repeta şi am hotărît să anunţăm autorităţile. Care, spre surprinderea noastră, ne-au anunţat relativ repede, la cîteva zile, că telefonul venea din zona Dobrogei. Chiar au indicat o localitate, dar aşa cum am spus, nu voi da detalii. Şi ne-au mai spus că telefonul era unul public, de pe strada nu ştiu care din localitatea cutare. A fost momentul care ne-a îndîrjit. Ţin minte că după luni în şir de anchetă, cînd intram în redacţie cu diplomatul, colegii rîdeau, dar îşi şi cereau drepturile.

„Iar aţi venit cu el!? Mai daţi-ne spaţiu şi pentru sport!” Ne distram pe seama servietei. Dar am fost încăpăţînaţi. Îi convingeam în şedinţele de sumar cu portocalele noastre că mai merită publicat un episod. Încă unul, şi încă unul. Pînă cînd, într-o zi, ne-am găsit maşinile pictate. Dar cel mai amuzant moment a fost la scurt timp după ce am făcut un interviu cu unul dintre cei despre care scriam. De ce amuzant? Pentru că într-unul dintre ziarele concurente,  în ziua în care a apărut interviul cu respectivul la noi, în ProSport, deci un alt cotidian, găzduia cu litere cît buricul degetelor: „Doi terorişti în şlapi au venit la mine să-mi ia un interviu!”. Eu şi cu Ştucan eram teroriştii. În espadrile subţiri de vară, cîte un tricou şi cu burţile lipite de şira spinarii din cauza pasiunii pentru meseria pe care o iubim. La fel ca şi ceilalţi: Cătălin Tolontan, Ovidiu Ioaniţoaia,Costin Ştucan, Marius Mărgărit, Marius Geantă şi toţi ceilalţi colegi din redacţia de atunci.