Alberto şi ceasul de buzunar

Despre fotbal, dopaj şi un fel străin de a fi bătrîn, alături de un fan de 74 de ani al echipei din Malaga.

Am vorbit multe cu bărbatul acesta. Alberto, îmbrăcat în haine pe care bunicii noştri nu le cunosc […]

Despre fotbal, dopaj şi un fel străin de a fi bătrîn, alături de un fan de 74 de ani al echipei din Malaga.

Am vorbit multe cu bărbatul acesta. Alberto, îmbrăcat în haine pe care bunicii noştri nu le cunosc şi „pensionar” în acel fel în care noi ne-am fi dorit bunicii, după modelul celor din filme. La cîteva sute de metri de Mediterana, eram singurii pe terasa unei cafenele strălucitoare din Estepona.

Şi nu, n-am găsit stăpînul metaforelor sau înţeleptul Andaluziei. M-a frapat doar că, pe lîngă inelul uriaş cu piatră rubinie şi bastonul de lemn cu mîner în formă de tigru, avea legată la încheietură o eşarfă scurtă, cu emblema echipei de fotbal din Malaga. Şi aşa ne-am împrietenit.
Alberto ţine cu Malaga deşi e originar pe sfert din Paraguay, pe jumătate din nordul Spaniei, iar pe celălalt sfert de prin Grecia. Urmăreşte Barca şi Real, e un fanatic al ziarelor, dar pentru Malaga spune nu că şi-ar da viaţa, „căci nu e mai lungă, ci moartea!”. Nu prea îi pasă cine e patron, dar îmi înşiră mîndru pe un şerveţel formaţia standard, ca şi cum lîngă rugăciunile zilnice şi foaia cu medicamente trebuie să fie mereu băieţii lui Pellegrini, cuminţi şi devotaţi.

Am ajuns şi la dopaj, în cele din urmă. Iar explicaţia lui cred că n-am mai auzit-o nicăieri. „Suporterii sînt principalii vinovaţi pentru dopajul spotrivilor”. Ochii mari, spaniola puţină, i-am cerut să repete. Acelaşi lucru. Mi-a explicat sumar şi concludent: „Publicul nu mai acceptă bucuria jocului, indiferent de scor. Ci recordul, cifra, rezultatul, trofeul. A dispărut publicul jocului, a rămas doar cel al scorului. Banii se duc unde se duce publicul, consumatorii. Bani mulţi, ţinte înalte, nu te dopezi, nu exişti!”

Treaba cu vorba bătrînilor ştiu că e valabilă şi-n gară, şi în templu. Aşa că am îndrăznit să-l provoc: „Dacă afli că sînt jucători la Malaga care se dopează, ai mai susţine echipa?” „Sigur, chiar şi pe cei care se dopează! Nu poţi iubi doar culorile, istoria, emblema, iar jucătorii să-i uiţi! I-aş iubi pe fiecare în parte, şi dopaţi, şi nedopaţi!”

Vă jur, nu am întîlnit vreun poet ratat, ba chiar cea mai mare parte a discuţiei a fost banală. Dar finalul a meritat: „O să-ţi explic şi de ce i-aş iubi în orice situaţie. Vezi tu ceasul meu de buzunar? Dacă cineva l-ar scăpa pe stradă, primul lucru pe care l-ar face ar fi să vadă dacă mai arată ora corect. Ei bine, eu m-aş gîndi întîi dacă sunetul lui, cînd cade pe asfalt, nu îmi aduce aminte de ceva frumos. Ceasul meu de buzunar e echipa din Malaga”.