Ziare, ziare, e vremea ziarelor…

Am comandat un Ipad, să-l dăruiesc de sărbători. Un tip rotofei, un Moș Crăciun de Dîmbovița, mirosind a vin ieftin și fiert în pripă, a bătut la ușă cu un colet în brațe. Iar cutia de carton era învelită în […]

Am comandat un Ipad, să-l dăruiesc de sărbători. Un tip rotofei, un Moș Crăciun de Dîmbovița, mirosind a vin ieftin și fiert în pripă, a bătut la ușă cu un colet în brațe. Iar cutia de carton era învelită în ziare de sport
Mi-au trecut prin minte, vreme de aproape o oră, toate felurile în care mi-am trăit viața în jurul ziarelor. Niște dimineți de vară curate ca inima fîntînilor de cîmpie, cînd îmi tremurau degetele pe corpul de hîrtie și pe mirosul iute al paginilor mari cu clasamentul Ligii 1. Aveam vreo 12 ani și devoram știrile cu patima cu care doar exploratorii să fi gustat din primele fructe ale noilor continente.

Mi-a sărit apoi inima spre niște amieze de studenție, cînd desfăceam „borcanele eterne” cu zacuscă și miere de la bunici. Pachetul acela inevitabil și fără de care nu se poate, călăuza constantă a studenților din provincie. Și-am zărit aceleași ziare, pe care le-am stivuit cu glorie de arhivar și răbdare de copil, învelind acum compotul și murăturile, legate cu sfoară ca să treacă toate Apocalipsele. Cronicile unor partide din care echipele s-au scurs în realitate spre eșaloane inferioare și editorialele unor oameni care s-au cernit în spatele tuturor oglinzilor imposibile.

Am legat, în amintirile bătrînicioase și fără pensie, toate chioșcurile de ziare din gări și intersecții de orașe sărace. Tarabele de la mare și vînzătorii ambulanți, ciuda că stropii neascultători de pe un copil năzdrăvan îmi acoperă finalul din cealaltă jumătate de pagină, unde încă n-am ajuns, pînă unde mai am ca să fiu fericit.

Nu, acesta nu e un cîntec siropos și pieziș, proptit în avîntul sălbăticit al vremurilor. Nu e amarul unui tip neîncălțat cu „ce se poartă” și desuet. Pur și simplu, o oră am privit cutia de carton cu Ipad nemaipomenit înăuntru, învelită în ziare de sport, unele cu dată din vremea cînd exista Universitatea Craiova, altele de la promovarea CFR-ului. Bucăți inegale, organe ale unor duminici în care am trăit mai îndîrjit și cu mai multe speranțe decît acum.

Cine, în ce magazii diabolice și suave, mai stivuiește ziarele de sport, ca să le dea al doilea rost concret al vieții lor de după viața cotidiană? Cine e Hannibal Lector al melancoliei noastre de tuș și de neîntoarceri?
M-am gîndit că nu-mi voi mai aminti, probabil, niciodată primul ziar de sport pe care l-am deschis. Atît de bine mi-am configurat regretele și disperările, că multe alte lucruri de început, fără de care acum mi-ar fi greu să fiu și senin, și viu, le-am uitat.

Mă uit la Ipad cu o stare de părinte descurcăreț. Nici pe-asta nu credeam să o simt așa repede! O să vă rog pe voi să deschideți cutia asta de carton, pînă caut prin suflet o oră de liniște ca să pun cap la cap ziarele ce-au ajuns ambalaj. Am nevoie de ora asta: să pot să citesc, printr-un puzzle straniu, cu Jiul Petroșani la ultima pagină și victoria „naționalei” la interior, ce urmează să fim.