Fotbalul între Maxim şi minim

Unul din cei mai buni jucători ai echipei naţionale de acum spune că vrea să ajungă fotbalist. Confesiunea lui echivalează cu un îndemn la normalitatea pierdută

De ce Alex Maxim? Pentru că nu e omul farafastîcurilor. Pentru că a suferit […]

Unul din cei mai buni jucători ai echipei naţionale de acum spune că vrea să ajungă fotbalist. Confesiunea lui echivalează cu un îndemn la normalitatea pierdută

De ce Alex Maxim? Pentru că nu e omul farafastîcurilor. Pentru că a suferit în Spania, s-a lovit cu capul de o treaptă înaltă, n-a putut să facă mai mult la Espanyol, deşi era în buza echipei mari, după cum mărturiseşte. S-a înţelepţit la o vîrstă la care e greu, e greu orice şi oricum în România şi acum.

Nu se crede o tînără speranţă, are 22 de ani şi spune că fotbaliştii-promisiune se opresc la 17-18 ani. De aici încolo, dacă nu joci în prima ligă şi nu o faci bine, nu prea mai ai şanse să fii mare. Simplu? Dur? Eu cred că e adevărul.

Maxim nu e produsul lui Grigoraş, dar e beneficiarul unui tehnician care înţelege fotbalul în concreteţea lui, adică în forma pe care vremurile o impun fără menajamente. Strigătul antologic al lui Grigoraş la Semeghin, cînd fotbalistul se plîngea la pauza unui meci vechi că e faultat, s-a transpus util în cariera lui Maxim. „Du-te, bă, la şah, acolo nu te loveşte nimeni!”. Alexandru a înţeles treaba cu şahul atunci cînd a pierdut şansa unei echipe spaniole. Şi s-a întors spăşit să-şi demonstreze că nu-i ratat. Nu e!

De ce un elogiu unui fotbalist? Pentru că e fotbalist. Driblează, nu sare mingea din el ca din gard, aleargă şi fentează în pîntecul echipei, nu static şi cu ochii în tribune. În interviul acordat lui Eduard Apostol şi publicat de Gazetă, e franc: îi place să joace în spatele vîrfului, acolo unde nu îl foloseşte nimeni. Şi ţine mai mult la golul cu Belgia decît la cel cu Andorra. Pentru că aşa e firesc să fie. Nu se pierde în complezenţele goale, „o partidă oficială e mai importantă”, „trei puncte în economia calificării”.

Fără să vrea şi fără o spună, şi tocmai aici e de lăudat, Maxim e o generaţie. În care talentul e suplinit de cuvinte, tehnica trebuie tradusă în turnee finale. Între escapade bahice la juniori şi harul sportiv al lui Mutu, de care ne-am priponit prea mult şi de care unii mai trag şi acum, există o linie a normalităţii. În care nu faci schimb de tricouri după 2-1 cu Belgia. Păstrezi bucata aceea de pînză care te-a învelit puţin, într-o noapte rece de noiembrie, pentru că simţi că o meriţi, iar în minutele în care te-ai zbăutut ai şi arătat că-i aşa.