Olimpiada, „cînd ţi-o fi mai greu”
62 de fete şi femei ne reprezintă la Londra. Li se cuvine mai mult parcă, dar e suficient să le privim şi să citim despre ele: cînd o priveşti în clipa ei de măreţie şi cînd îi descoperi povestea, o […]
62 de fete şi femei ne reprezintă la Londra. Li se cuvine mai mult parcă, dar e suficient să le privim şi să citim despre ele: cînd o priveşti în clipa ei de măreţie şi cînd îi descoperi povestea, o femeie e fericită
„Ai să-ţi aduci aminte de mine cînd ţi-o fi greu”. Asta spun mamele şi bunicile de pe Pămînt, planeta care aşteaptă o Olimpiadă unde forţele de securitate au fost suplimentate ieri cu 1.200 de militari. Nevestele sînt „next level”: nici nu-ţi mai spun, te întorci tu la ele, cu gîndul şi cu cearşaful, gudurîndu-te după erori meschine şi prăbuşiri antologice. Te strecori plouat în ciorba ei de perişoare sau îţi setezi la amintiri duioase, lîngă victoria din derby, hamburgerul împărţit cînd eraţi mai buni în tinereţe şi mai plăpînzi în sărăcie.
La Londra, pentru sportul românesc se luptă 62 de fete şi femei, 42 de băieţi şi bărbaţi. Da, chiar nu e teatrală formularea, n-am auzit de pensionari miliardari după o carieră în aruncarea ciocanului. Şi nici Useini Bolţi cu poleieli de brand nu avem.
62 de fete şi de femei, după ce în 2008, la Beijing, 21 de fete şi femei au obţinut 7 din cele 8 medalii ale României. În 2004, alte 27 de tipe, puştoaice, mame sau doamne, au scos 12 din cele 19 medalii şi toate cele 4 medalii de aur ale noastre. Acum, singurii români favoriţi cerţi la aur: echipa de spadă feminin. Atît la casele de pariuri, cotă 1.80, cît şi în altarul dur, fără dulcegării muieratice, în care ne contabilizăm şansele. Pentru noi, Olimpiada e mai mereu una a fetelor. Poate şi pentru asta nu sîntem parcă niciodată în febra totală a fabuloasei competiţii. Cu atît mai mult acum, la sfîrşitul unui iulie îmbolnăvit de referendum de la primul forum pînă în ultima staţie de tramvai.
Lor, celor 62 de fete şi femei, li se cuvine mai mult. Aşa gîndim şi despre soţiile noastre, aşa am gîndit şi despre mame şi bunici, fără să facem nimic veritabil, brusc şi concret. Legendarei doamne Diţă şi puştoaicei teribile Ogrăzeanu, braţelor Biancăi Perie şi pumnilor Mihaelei Lăcătuş li se cuvine mai mult. Perlelor de la canotaj, spadasinelor de vis, judokanelor cu încheieturi la adăpostul cărora fluturii roşesc de durere. Sirenei Potec, jucătoarelor de tenis şi tiristei Lucia Mihalache. Gimnastelor despre care ne amintim o dată la patru ani, cînd avem nevoie de medalii, adică atunci cînd ne e greu.
Tuturor li se cuvine mai mult. Nu ştim ce mai mult, doar simţim asta. E suficient poate să le privim şi să citim despre ele. Cel mai probabil doar asta vom şi face. Şi poate că aşa e cel mai fericită o femeie: cînd o priveşti în clipa ei de măreţie şi cînd îi descoperi povestea.