Recviem pentru caii dunăreni

Orice bărbat de la Dunăre are felul său aspru de a-și tăinui iluziile. Și de-a le vinde îmbrăcate în purpură, cînd poveștile lui sînt de fapt încrengătură de Bărăgan sec, fîntînă săpată cu mîinile goale și fata morgana, salcie și […]

Orice bărbat de la Dunăre are felul său aspru de a-și tăinui iluziile. Și de-a le vinde îmbrăcate în purpură, cînd poveștile lui sînt de fapt încrengătură de Bărăgan sec, fîntînă săpată cu mîinile goale și fata morgana, salcie și împărăție de singurătate cu dropii. Adică, cele mai iluzii din cîte sînt.
Bărbatul cu mustață de pescar veșnic vorbea despre cinci ani de fotbal al anilor ’70 cu pasiunea ciudată a unui absolvent de Conservator care alege după ani de studiu muzical să cînte la trianglu: „Eu iubesc Dunărea Călărași, caii dunăreni în galben-albastru!”. O echipă pierdută în Divizia C, o necunoscută pe care bănuiam că o tratează ca pe toate iluziile, aidoma bărbaților dunăreni.

Celuloza, Crewe Alexandra noastră
Bărbatul cu mustață de pescar veșnic se născuse și crescuse în buza apei, de-i intrau toamna și primăvara bojocii Dunării peste grădina minusculă. Cînd el avea 17 ani, Dunărea Călărași se numea Celuloza, ilar și suprarealist. Nici nu prea juca în galben-albastru. O echipă de combinat care umplea măruntaiele Diviziei B: „Hehe, nu tocmai! Păi în cei cinci ani am terminat peste Oțelul Galați, Ceahlăul, Pandurii sau Viitorul Vaslui. Deci întrecusem deja viitorul!”
Povestea despre deplasările fabuloase la Metalul Mija, Caraimanul Bușteni sau Minerul Gura Humorului, cu mii de kilometri înghițiți într-un autobuz unde crăpai de frig și explodai sub caniculă. Aveam să aflu mai tîrziu: ei, bărbații de la Dunăre, aveau felul lor sălbatic de-a se împrieteni cu gerurile şi arşiţa.

Răguşit şi cu buzele arse
Din ’81 abia, pe stadionul din Călărași fotbaliștii aveau să joace sub emblema Dunării. Reveniți în B, pentru dueluri neverosimile acum, cu Rapid și Petrolul. „Și să știi că făceam și noi pariuri! Pe o ladă de bere, pe o undiță mai bună sau cîteva coșuri cu cireșe”. Să-l crezi? Își cunoscuse deja femeia, dar nu lipsea de la nici un meci al Dunării. Mii de ore pe care le explica scurt: „fotbal adevărat”. Sute de drumuri la Fetești, Constanța, Giurgiu, Slobozia, sau în colțurile de dincolo de Sud ale țării, cînd ligile nu se croiau după tiparul de bancnotă al kilometrilor.
„Veneam acasă cu buzele arse de la spart semințe, răgușit de parcă umblasem în calea lupilor pe ostroave. Nu știu dacă eram o galerie, eram mai mulți bărbați decît la o zi de muncă și ne bucuram sau plîngeam pentru Dunărea”.

Visul de la Ţăndărei
În septembrie ’91 am ajuns și eu la primul meci al Dunării. A fost, de fapt, prima mea călătorie oficială, la 6 ani. Destinația, un nume nervos și captivant, pe care l-am silabisit tot drumul în minte: Țăndărei. Era Cupa României, știu doar că „am bătut cu 2-1 și mergem mai departe”. Bărbatul cu mustață de pescar veșnic era fericit. Nu aveam cum să fiu altfel atunci.
Și din fericirea asta mimetică am mers și în turul următor pe stadion: acasă, cu Flacăra Moreni, antrenată de Ion Marin. I-am eliminat la penalty-uri, ei erau cu o divizie mai sus.”De ce se zbat oamenii ăștia, tata, în noroi?”. „Asta e dedicare”. Așa mi-a trîntit în nas bărbatul cu mustață de pescar veșnic toate tratatele despre etica sportului, anulînd indicațiile sfinte şi femeieşti, „ai grijă să nu-ți murdărești hainele la fotbal”.

Meciul despre care nu pot să scriu
Prima oară cînd am văzut un stadion plin la Călărași a fost primăvara următoare, în „șaisprezecimi”. Deja învățasem sistemul competițional, știam că suntem „pe 2 în C” iar Gloria Bistrița pe „7 în A”. Pur și simplu nu pot să scriu despre bucuria acelui 3-2. Nu știu cum. Nu am înțeles-o niciodată.”Excelența înseamnă cînd un bărbat cere de la el mai mult decît o fac ceilalți”, enunța simplu, crud și firesc Ortega y Gasset. Iar bărbații aceia, în galben-albastru, chiar făceau asta.
Bistrița îi avea pe Sărmășan, Balaur, Iftodi sau Șuvagău, iar „ai noștri” doar pe Minescu, Farin sau Andronache. Dar am mers mai departe, cu bărbatul acela mustăcios și veșnic pescar lîngă mine.

Jumătate de fericire
Ce-a fost în „optimi” la Ploiești, cu ASA Tg. Mureș, e deja legendă: 300 de mașini de la Călărași, peste 1.000 de dunăreni venetici. I-am învins cu 2-1 pe Nan, Eros, Majer și Cioloboc, am plîns cu lacrimi reale și sărate și am avut voie să gust prima gură de bere. Toți zeii trebuiau să aibă tricouri galben-albastre, degeaba auzeam la școală că există fluvii mai importante ca Dunărea. Și visam finala Cupei!
A venit în sferturi Poli Timișoara, se juca deja tur-retur. La Călărași am învins cu 1-0 o echipă din care pînă și eu învățasem cîteva nume, de la radio: Varga, Csik, Macavei, Bătrînu, Băban, Rosenblum. Arbitrase Porumboiu, scrisese deja în Gazeta Sporturilor despre Dunărea Călărași iar bărbatul, da, acela, cu mustață care se împînzea de la meci la meci de fire albe, părea el însuși un zeu.

Cum mi-am uitat prezentul
Am pierdut 0-2 la Timișoara și l-am urît iremediabil pe Vlaicu, autorul „dublei”. Am crezut ani în șir că voi trăi răzbunarea, apoi că Dunărea va prinde încă o dată „sferturile”. Mi-am cîrpit amărăciunile cu iubiri de-mprumut, ca un sergent păcătos care trece prin cearceaful amantelor toate fotografiile alb-negru cu prima dragoste. Aidoma lui Benjamin Button, am început să-mi pierd memoria forțat, cînd e vorba de prezent, și să-mi ascut pe dinăuntru, cu acribie, secundele „Dunării de vis”, în trecut.
Mai știu doar un baraj pentru promovarea în B: aveam 10 ani, am mers la Buzău iar Dunărea au învins Faur București cu 1-0. Și știu cînd m-am enervat că puteam să marcăm golul doi, dar au dat ai noștri mingea afară. „Fair-play”, sentința bărbatului cu mustață de pescar veșnic, și un braț care-mi arăta un fotbalist de la Faur căzut departe, atît de departe.

Epilog pentru recviem
Multă vreme am crezut că la Dunăre lucrurile se întîmplă după croiala lumilor lui Garcia Marquez: clubul a fost stăpînit în ultimii ani şi de un polițist care cîștigase vreo 10 milioane de euro la loto și care a pierdut banii în două duzini de luni. Echipa joacă astăzi pe un stadion gol, cu Chirnogi sau Afumați.
Portarul „Dunării din vis” a ajuns la Poli Timișoara cu care a reușit să joace împotriva Realului.Petrișor Toma, poate singurul călărășean pe Bernabeu. Minescu a trecut pe la Foresta și Oțelul iar Milea, născut în Dor-Mărunt, cel mai frumos nume de localitate din cîte poate da limba dunărenilor, e secund la Slobozia. Uneori îl mai zăresc prin oraș pe Nelu Farin, „idolul” meu, după care Oblemenco venise în ’92 să îl ia la Craiova și nu s-a reușit.
Dacă mai iubesc Dunărea? Aș spune ca Julian Barnes: „Nu cred în Dumnezeu, dar mi-e dor de el”.Iar bărbatul cu mustață de pescar veșnic a murit în 2006, cînd aveam 21 de ani. Ar fi fost singurul care ar fi crezut că Urziceni va deveni curînd campioana României.