De la „Păsărilă” pentru tata

Curtea de Apel din Gyor a decis ieri că ucigaşii handbalistului Marian Cozma, Sandor Raffael şi Gyozo Nemeth, vor rămîne doar 18 ani în detenţie, deşi fuseseră condamnaţi iniţial la închisoare pe viaţă. Şi pedeapsa lui Ivan Sztojka s-a redus, […]

Curtea de Apel din Gyor a decis ieri că ucigaşii handbalistului Marian Cozma, Sandor Raffael şi Gyozo Nemeth, vor rămîne doar 18 ani în detenţie, deşi fuseseră condamnaţi iniţial la închisoare pe viaţă. Şi pedeapsa lui Ivan Sztojka s-a redus, de la 20 de ani la 8 ani de închisoare.

Îl ştiţi pe tata? Cu el mă îmbrăţişam zgomotos, ca doi munţi de vîrste diferite din care ies scîntei.

Poate că în cei doi ani de cînd nu mai joc handbal şi nu ne-am văzut, Raffael, Nemeth şi Sztojka, cei care m-au omorît, au devenit mai buni. Poate au fost sîrguincioşi la goblen, olărit sau alte activităţi de prin închisorile maghiare. În lumea unde sînt eu acum, şi unde umbrele nu mai sînt un contur palid, ci o formă concretă a îmbrăţişării, nu contează asta, tata.

Aici, o viaţă de umbră nu poate fi echivalată cu o viaţă în care carnea şi sufletul te ajută să-ţi naşti copiii şi apoi să-i cicăleşti ani în şir. Nici măcar cu o viaţă în care nu ajungi la serbările lor, dar îi poţi vedea din cînd în cînd, fie şi la vorbitor. Şi mai e ceva: aici, nimic nu se reduce.

Peste 20 de ani, Raffael şi Nemeth vor putea merge în „Patriota Lokal”. Vor fi bătrîni, slăbiţi şi demodaţi, dar după o noapte în club vor ajunge acasă. La părinţii lor. Sztojka, peste doar 8 ani, o să aibă timp să încerce altfel de alegeri. O să aibă timp. Iar tu, tata, o să trebuiască să înduri toate astea: ele se vor întîmpla, dar nu vor rămîne.

Nu ştiu legile din Ungaria, n-are rost să le-nveţi nici tu. Oricum, cu nimic nu se schimba viaţa mea de umbră dacă ei ar fi rămas închişi pentru veşnicie. Ticăitul nebun al mingii de handbal bătute nervos înainte de semicerc rămîne arsură. Şi nu se şterge cu condamnările altora. Nici plutirea aia spre portar, nici grătarele straşnice cu prietenii din Lacul Tei, nici sîngele meu de pe pieptul bietului Ferenc Ilyes, cînd îşi pusese buzele fierbinţi pe buzele mele aproape reci, să mă întoarcă din drum, în noaptea de februarie. Toate arsuri. Şi gata!

Poate nici nu mai trebuie să consulţi avocaţii, de-acum. E destul c-ai rămas umbra aproape pătrată şi largă care adînceşte potecile prin Cimitirul Pipera. Că ai plîns pînă ţi-a ajuns vocea un buştean plin de cuie, din aceia cu care se zdrobesc strugurii. Tribunalul din Gyor nu te cunoaşte. Nu ştie poza asta de jos, unde iei la umbra ochiului meu drept un tricou de la Chivu, să-ţi ştergi fruntea. Tribunalul din Gyor nu ştie ce-aţi învăţat tu şi Cristi.

E destul că porţi barba asta mai conştiincios decît îşi ţin taximetriştii pozele cu băieţii lîngă parbriz, printre iconiţe şi zaruri de pluş. Important e că încă ne îmbrăţişăm, chiar dacă fără scîntei, ca doi munţi de vîrste diferite. Iar la îmbrăţişare, cel puţin pînă acum, nu se poate face apel.