Andrei Crăciun
Maria Andrieş
Alin Buzărin
Radu Cosașu
Costin Ștucan
Oana Dușmănescu
Cristian Geambaşu
Gusti Roman
Ovidiu Ioaniţoaia
Theodor Jumătate
Radu Naum
Tudor Octavian
Cătălin Oprişan
Radu Paraschivescu
Răzvan Prepeliță
Traian Ungureanu
Andrei Vochin
Arhivă
Toate articolelePatru stări şi o comoară
Amiezile lungi în care ascultam etapa la radio, iar fotbaliştii Europei apăreau pe ecranele româneşti doar în rezumate ciuntite şi accidentale înregistrări duminicale. Mirosul ziarului te ajuta să întregeşti în minte faza golurilor, iar notele jucătorilor, bătute ca un tatuaj […]
Amiezile lungi în care ascultam etapa la radio, iar fotbaliştii Europei apăreau pe ecranele româneşti doar în rezumate ciuntite şi accidentale înregistrări duminicale. Mirosul ziarului te ajuta să întregeşti în minte faza golurilor, iar notele jucătorilor, bătute ca un tatuaj marinăresc în pielea de hîrtie a Gazetei, ridicau piramide de idoli în gîndul copiilor de pe maidan. Divizia A era o insulă pe care noi, locuitorii pătimaşi, respiram asemenea mayaşilor, crezînd-o întregul univers.
Admirăm străduinţa gimnastelor, încăpăţînarea jucătorilor de tenis şi efigia de sudoare a boxerilor. Ne scăldăm răsfăţaţi în rafting, parapantă şi escaladă, în vreme ce ideea de cricket, darts şi baseball se întrupează ca Angelina Jolie în iluziile şcolarilor din Ţăndărei. „Există baschet, handbal, canotaj şi rugby”, dar enunţul are ecoul copilăriei, din interdicţia părinţilor: „Există şi alte zile de mers la joacă, nu doar azi”. Cînd azi înseamnă pentru mulţi doar fotbalul acesta, intrigant, incoerent, impetuos, cumva inutil şi deseori ilar, pe care îl iubeşti şi cînd îl ignori, conform tuturor preceptelor iubirii. Liga 1. Becaliotă, porumboiană, coposistă, borcescă.
Meciurile amicale din cantonamente turceşti sînt un plic pe care-l desfaci entuziast: înăuntru, fotografia unei femei bătrîne. Nu-i ce-ţi aminteşti că devorai. Experimentele tactice, rotirea jucătorilor, adversarii din suburbiile capitalei Kazahstanului nu fac decît să-ţi aţîţe nervos click-ul mouse-ului. În România e ger şi pustiu. În campionatele din Spania şi Anglia, raiul are contur şi chiar e populat cu îngeri veritabili.
Unsprezece. Lunile, la număr cît o echipă formată numai din atacanţi, au trecut în chip de sanie demonizată peste bălţile patinoar ale Brăilei. În mai anul trecut a murit Fănuş Neagu, scriitorul şi gazetarul sportiv. Scrisă într-un februarie de acum 37 de ani, confesiunea „Purpura împăratului” se întoarce măiastru şi dulce-amar, sărbătorind ninsorile care în inimă se încăpăţînează să cadă precis şi conturează, pe rînd, linia de aut, careul, punctul de la 11 metri…
Purpura împăratului
de Fănuş Neagu (România Literară, nr. 8, 20 februarie 1975)
Fără fotbal, nădejdile mele într-o metaforă pătrunsă-n cuget şi simţiri rămîn cu călcîile înfipte într-o lacrimă născută în foi de ceapă. Mă gîndesc că nu trebuia să vin pe lume milionar (nu-i nici o nenorocire sau chiar e mai bine c-am sosit sărac şi-o să mă pierd la fel), să îmbrac toţi băieţii de pe maidane în tricouri fistichii şi să-i pun să se bată cu mingea de dimineaţa pînă seara.
Începînd din noaptea echinocţiului de toamnă, eu trebuia să fac frumos, mîncînd gălbenuş de lampă ţinută-n traistă de ovăz, pînă-n martie, răzbunătorul, să fac sluj la toate vorbele ipotecate morţii. Sub solstiţii sînt mult mai la locul meu, dau cu obraz de piersică pe bobul grîului, coc pîine în cuptor îmbuibat de foc, trag mierlele de coadă şi sînt în stare să mă las tras de limbă, frămînt zăpezi şi pun dumicaţi de gheaţă în pahare, vreau să zic că vara şi iarna cuvintele mă ascultă cu mai multă sfială.
Dar pentru că meseria mea e să bat toba şi să înfulec partea de somn din somnul ficatului care miorlăie sfrijit în fiecare din noi, mă trezesc în laptele negru al nopţii, întunecat de încordare. Eu trebuie să-mi sparg buza şi să vă aduc sub roată iarba ce face drumul subţire. Şi-mi place, altfel m-aş lăsa, indiferent că-n altele nu mă prea pricep. Blestemul unui cronicar sportiv sînt vacanţele. Mai ales în România, unde toată lumea iubeşte cu cruzime numai măslinul fotbalului. Numai din oasele lui muşcăm. Aici, cu toţii dăm sentinţe. Aici ne place să scormonim, cu gîndul, cu degetele, cu coatele. Centura de siguranţă a oricărei discuţii, la petreceri, e fotbalul. Prea puţin importă că Isus a mers sau nu pe ape, dacă Moxul are lumbago. Cîştigăm la rugby în faţa francezilor (şi a zece spectatori!), dar întrebarea e ce-a făcut Dinamo la Tulcea şi Rapidul la Tîrgovişte? Orice perioadă fără fotbal e ursuză şi demnă de plesnit peste bot ca şi bîtlanul care ne-ar ciuguli peştele din farfurie. Într-o duminică fără subiect, eu, personal, sînt gata să împuşc toate predicatele.
Fotbalul e purpura împăratului. Chiar şi atunci cînd seamănă cu iepurii din nordul continentului care, întru apărarea speciei, şi-au schimbat blana, devenind cu toţii albi, – şi – vai! – nu mai cad peste ei zăpezi. Cine sînt iepurii? Cine-a topit zăpezile? Dar suferinţa mea (şi a dvs.) se închide, trece sub aripă, căci se redeschide glia patimilor noastre, campionatul. De altfel aici vroiam să v-aduc.
