Patru simptome

Ceva se întîmplă totuşi, dincolo de cearta lui Borcea cu Săvulescu.

Societatea intră abrupt, prin derapajele ei, în sport. Faultează. „Sportul ajută ca lumea să devină mai bună”, spunea anul trecut secretarul general ONU, Ban Ki-moon. Poate exagera sau poate […]

Ceva se întîmplă totuşi, dincolo de cearta lui Borcea cu Săvulescu.

Societatea intră abrupt, prin derapajele ei, în sport. Faultează. „Sportul ajută ca lumea să devină mai bună”, spunea anul trecut secretarul general ONU, Ban Ki-moon. Poate exagera sau poate ideea funcţionează strict global. Între Carpaţi şi Mare, trăim epoca în care lipsa performanţelor sportive şi convulsiile societăţii au inversat rolurile: întîmplări violente, boli, accidente şi depresii schimbă destinul sportului, prin oamenii care îl practică. Moartea Mariei Cioncan într-un automobil, Marian Cozma înjunghiat într-un club, Chauncey Hardy ucis în aceleaşi condiţii. Doar trei exemple, de mult prea aproape. Da, sportivii sînt oameni, sportul nu e stat în stat, dar nu-i prea mult în prea puţin timp ca să nu fie de-ajuns?

Societatea cîştigă tot mai puţine personaje din sport. Anacronic, acestea se nasc în sport tocmai din intervenţiile dramatice ale societăţii în fenomen. Agresiunea unui fan drogat îl face personaj pe Martinovici, un fotbalist de pluton. Pumnul unui necunoscut giurgiuvean martirizează un baschetbalist american anonim.

Statui pentru oameni sau oameni pentru statui? Latura mundană a sportivilor lucra în trecut la mortarul legendei, acum sparge brutal piedestalul performanţelor. Şpriţul lui Dobrin era o aură, coastele rupte ale lui Lucescu sînt o informaţie. Caravana demitizantă a vremii acesteia agaţă eroii sportului, prin mass-media, şi îi dezgoleşte. Nici o realizare nu te transformă, implicit, în simbol. În sport, cel puţin, dacă nu vom munci, da, acesta e cuvîntul, pentru a preţui, orice va deveni oricînd derizoriu.

„Sport pentru sănătate” devine „medicină pentru sport”. Vertebrele lui Neşu, craniul lui Hardy, cavitatea pleurală a lui Lucescu. Învăţăm medicină, bîjbîim printre diagnostice nesărate, răcelile noastre ni se par mici şi ruşinos de admis. În aproape fiecare sport, performanţa e înşfăcată de o mînă învelită în mănuşă chirurgicală, iar nereuşita slujeşte unei slăbiciuni organice. Stadioanele miros a cloroform, iar medaliile se agaţă la gît cu cordon de perfuzie. Poate doar aici nu există vinovaţi.