De cînd îl știu

Vara lui 1987. Radio București difuza lunea o emisiune de sport, “Magazin sportiv”, o retrospectivă a săptămînii precedente. Acolo, de ceva vreme, Ovidiu ținea o rubrică. În vara aceea, după Wimbledon, a recitat, cu vocea sa joasă și gravă, o […]

Vara lui 1987. Radio București difuza lunea o emisiune de sport, “Magazin sportiv”, o retrospectivă a săptămînii precedente. Acolo, de ceva vreme, Ovidiu ținea o rubrică. În vara aceea, după Wimbledon, a recitat, cu vocea sa joasă și gravă, o pastilă dumnezeiască despre meciul dintre Jimmy Connors și Michael Pernfors, un suedez cu 10 ani mai tînăr decît marele tenismen ame – ri can. Connors avea atunci 34 de ani. Pernfors cîștigase primele două seturi la scor identic, 6-1, 6-1, și avea 4-1 în cel de-al treilea. Connors se pricopsise și cu o întindere. “Dar întinderea care nu i-a permis să poată sta pe scaun la conferința de presă nu l-a putut împiedica totuși să cîștige meciul”, răsună și acum, joasă și gravă, vocea lui Ovidiu.

Connors a învins, 1-6, 1-6, 7-5, 6-4, 6-2. Meciul e considerat și azi între primele 20 de partide ale istoriei scrise pe iarba londoneză. Peste cîtva timp, pastila de la radio a apărut tipărită într-o revistă estivală, revistele acelea tip magazin, cu rebus, sfaturi despre ultraviolete, serial SF și povești cu Delon sau Humphrey Bogart. Articolul se intitula “Thank you, Jimbo boy!”. L-am decupat și l-am pus într-un clasor cu abțibilduri Panini din Mexico ‘86, Mondialul lui Maradona.

L-am cunoscut la începutul anilor ‘90. “Evenimentul zilei”, la care lucram, și “Sportul românesc”, pe care-l fondase, se tipăreau la Casa Scînteii. “Sportul românesc” avea redacția la “Universul”, pe Brezoianu, dar în fiecare după-amiază, Ioanițoaia traversa Bucureștiul și venea să supravegheze apariția ziarului care se culegea cu litere de plumb. Făcea asta zi de zi. Își așeza ochelarii groși și mai descoperea cîte o literă în plus ori cîte o virgulă, la timp, suficient cît să vină vreun tipograf și să îndepărteze, dintr-o daltă și un ciocan, greșeala. În vara lui 2012 am fost împreună la Donețk, la Europeanul găzduit de Ucraina și Polonia. A condus două zile ca să ajungem la timp pentru meciul dintre Anglia și Franța, misiune imposibilă într-o țară fără indicatoare și, din loc în loc, fără asfalt. La un moment dat i-am spus să mai facă o pauză. Cu cîteva luni în urmă se operase la inimă. “Stai cuminte, ajungem la timp!”. Am ajuns cu jumătate de oră înainte de meci.

Radu Cosașu a scris despre Ioan Chirilă că “el s-a numit Cronicarul”. Ovidiu Ioanițoaia se numește Perfecționistul.