Tănase fără clasă

Vedeta Stelei adună momentele penibile fără teama că ar putea afecta efortul celorlalţi pentru că a fost obişnuit să i se ierte orice derapaj 

De cîte ori vi s-a întîmplat să simţiţi o uşoară invidie faţă de fotbalişti? Mie, unuia, […]

Vedeta Stelei adună momentele penibile fără teama că ar putea afecta efortul celorlalţi pentru că a fost obişnuit să i se ierte orice derapaj 

De cîte ori vi s-a întîmplat să simţiţi o uşoară invidie faţă de fotbalişti? Mie, unuia, de cîteva ori. Şi nu mă refer neapărat la acele aspecte, să le numim aspecte palpabile. Pentru cei care nu pricep sensul cuvîntului palpabil, sînt cele pe care pui mîna, pe care le atingi. Iar aici, fiecare e liber să invidieze ceea ce doreşte, după cum îi dictează neuronii.
Mă gîndesc, de exemplu, cum mi-aş expune momentele de bucurie. Mi-ar plăcea să pot, după ce mi-ar ieşi o metaforă inspirată, să alerg prin redacţie urlînd. Să pup monitorul, să cad în genunchi în faţa biroului, să-mi îmbrăţişez colegii, să imit ultima fentă de dans dintr-o manea braziliană, să-mi pun tricoul în cap, să trag un şut sănătos primului scaun ce-mi iese în cale sau să mă urc pe umerii redactorului şef. Ori, eventual, să-l imit pe King Kong, dar asta numai după ce aş arunca nişte priviri intense către alţi colegi, pe care i-aş simţi un pic ranchiunoşi pe succesul meu.
Mă mai gîndesc, de exemplu, şi la situaţia inversă. Cum, supărat fiind că nu-mi iese acea metaforă, i-aş trage una peste picioare rivalului în ale scrisului de la cotidianul rival în ale presei sportive. Apoi, eliminat de pe imaginarul teren de competiţie, aş fi mîngîiat părinteşte de acelaşi redactor şef, pe umerii căruia altădată m-am urcat, n-aţi uitat, nu? Aşa, ca să simt că-s răsfăţat, că-mi este permis orice, că sînt şi eu un geniu ale cărui ieşiri de golan sînt trecute cu vederea, pentru că, nu-i aşa?, sînt prea bun pentru secolul ăsta şi trebuie să fiu înţeles. Chit că într-o singură secundă, cu un gest născut dintr-o crasă lipsă de educaţie, poate dinamitez toată zbaterea celorlalţi colegi de redacţie, toată transpiraţia lor în a găsi cele mai bune variante, prin care să cîştige duelul lor cu adversarul direct.
Să recunoaştem, muritorilor de rînd nu le este permis nimic din cele de mai sus.
Cineva, nici nu mai are importanţă cine, spunea că destinul fiecărui om stă în caracterul lui. Caracterul e cel care te împinge de la spate, cel care te direcţionează fie pe autostrada gloriei, fie pe drumul prăfuit al anonimatului, al uitării. Talentul e una, caracterul e alta, degeaba ai talent dacă n-ai caracter, degeaba ai talent dacă nu ştii să-l foloseşti aşa cum trebuie.
Despre Tănase de la Steaua s-au scris mii de rînduri. E omul de pe urma căruia finanţatorul speră să se scoată, de pe urma căruia antrenorul speră să obţină victorii, de pe urma căruia suporterul îşi permite să uite de grijile zilnice. Băiatul are talent, e vizibil lucrul ăsta, deocamdată aşteptăm veşti care să ne indice dacă are sau nu caracter. Nu-i uşor să fii vedetă, dar trebuie, odată pentru totdeauna, să-i explice cineva acestui jucător, care mai are pînă să devină fotbalist, că a fi vedetă nu înseamnă că-ţi poţi permite chiar orice şi că diferenţa dintre un fotbalist şi un jucător de fotbal chiar în asta stă!

E oare cineva invidios pe Tănase?