Andrei şi alegerile sale

Eroul momentului în Ucraina, Şevcenko n-a luat întotdeauna cea mai bună decizie. Plecarea de la Milan, de exemplu.

Oleg Blohin şi Andrei Şevcenko. Două nume uriaşe ale fotbalului, două frumoase poveşti ale Ucrainei. Blohin în genunchi, Şevcenko încă în picioare. […]

Eroul momentului în Ucraina, Şevcenko n-a luat întotdeauna cea mai bună decizie. Plecarea de la Milan, de exemplu.

Oleg Blohin şi Andrei Şevcenko. Două nume uriaşe ale fotbalului, două frumoase poveşti ale Ucrainei. Blohin în genunchi, Şevcenko încă în picioare. Oleg, Balon de Aur în 1975, a fost idolul copilăriei lui Andrei, îngerul insomniilor unui băiat ce visa ca într-o zi să-i poată măcar atinge gloria. Erau alte vremuri, era URSS-ul cel mare, iar fotbalul părea ultima preocupare în familia lui Şevcenko, după dezastrul de la Cernobîl. Andrei avea însă un vis şi cineva acolo sus a avut grijă să i-l împlinească. Iar astăzi, ajuns la 60 de ani, idolul de odinioară s-a pus în genunchi în faţa bărbatului, care, între timp, a intrat în legendă. Gestul lui Blohin aduna în el gîndurile unei întregi naţiuni, care ar fi îngenunchiat, dacă ar fi putut, în faţa eroului unei seri.

Se spune că fotbalul e ca mersul pe bicicletă. Odată deprins nu mai ai cum să-l uiţi. Anii au trecut peste Şevcenko. Faţa i s-a mai înăsprit, viteza s-a mai redus, forţa nu mai e aceeaşi. I-a rămas fotbalul. Instinctul. Care nu l-a trădat. Două faze asemănătoare, două momente în care instinctul l-a îndemnat să se ducă spre minge, să atace prima bară, aşa cum numai marii atacanţi o fac. Să ia cea mai bună decizie.

E momentul de supremă fericire pentru un fotbalist colosal, care poate merita o carieră mult mai luminoasă. Undeva alături de Van Basten, de exemplu. Asocierea nu-i întîmplătoare. Şevcenko n-a luat întotdeauna cea mai bună decizie. Probabil că dacă ar putea să dea timpul înapoi ar merge fix în ziua în care s-a decis să plece de la Milan. A fost o chestiune de alegere, de feeling. Dorinţa soţiei a fost decisivă, influenţa protectorului său de atunci, Silvio Berlusconi, n-a mai contat. A plecat la Londra şi ceva s-a rupt. De parcă firul magic ce-i îndreptase cariera spre glorie a fost brusc tăiat de o hotărîre. A plecat dintr-un loc unde era adulat către unul unde nu era bine primit. La Chelsea era atunci Mourinho, care nu l-a vrut, ba l-a bănuit mereu că era omul patronului în vestiar. Zi după zi, Şevcenko se scunfunda, devenea irelevant, anonim, un atacant de umplutură, o stea apusă. S-a întors la Milan, în căutarea firului magic, dar nu l-a mai găsit niciodată. Băiatul sărac de lîngă Cernobîl a fost mereu în căutarea fericirii. Ca orice om, pînă la urmă. N-a ştiut un lucru, atunci cînd a ales să meargă la Londra. Nu, nu că nu e bine să te iei după nevastă, aşa cum s-ar grăbi să spună misoginii. Nu. Şevcenko n-a ştiut atunci că dacă îţi doreşti un viitor mai bun, rişti să scapi din vedere prezentul, fericirea momentului pe care-l trăieşti. Se spune că grăbind lucrurile să se petreacă, ele nu se vor mai întîmpla aşa cum ai fi vrut. Destinul îţi pune multe uşi pe drumul vieţii, dar cea pe care o deschizi ţine de o decizie. Una la fel de importantă precum a ataca prima bară, la un corner, de exemplu.

Deşi e greu de spus cum va continua acest European pentru el şi pentru Ucraina sa, Şevcenko e totuşi un norocos. Cum poate fi altfel un om care-şi vede idolul copilăriei îngenunchind în faţa lui şi mulţumindu-i?!

sursa foto: Reuters