Teoria meritului

Cîştigă întotdeauna cine merită? Poate că nu, dar contează doar cine cîştigă

Finala Ligii Campionilor. Finala Cupei României. Mai înainte, semifinalele Ligii. Plus alte şi alte meciuri, eliminatorii în principal, la capătul cărora o echipă, cea învinsă, se consideră nedreptăţită. […]

Cîştigă întotdeauna cine merită? Poate că nu, dar contează doar cine cîştigă

Finala Ligii Campionilor. Finala Cupei României. Mai înainte, semifinalele Ligii. Plus alte şi alte meciuri, eliminatorii în principal, la capătul cărora o echipă, cea învinsă, se consideră nedreptăţită. Nu de arbitraj, asta e o altă poveste, ci de felul în care s-a jucat. Expresia „noi am jucat, ei au cîştigat” a devenit favorită pentru a acoperi frustrarea celor care, cu cîteva minute mai devreme, se uitau cu jind cum adversarii primesc trofeul, în vreme ce ei primesc consolări.

Evident, există suficiente partide în care echipa mai bună cîştigă, la capătul unui joc strălucitor, cu un fotbal modern, estetic, plin de ocazii şi, consecinţă logică, goluri. Există însă şi partide cînd o echipă atacă, dar termină prin a pierde în faţa celei care, în marea majoritate a timpului, se apără. Jose Mourinho e un cîştigător, nimeni nu poate nega. La fel, nimeni nu poate nega că, în anumite situaţii, echipele sale au generat frustrări adversarilor cîştigînd în ciuda unui fotbal mai puţin spectaculos. „Sînt unii care se cred foarte deştepţi şi spun că există un singur fel de fotbal, în care doar se atacă. Oamenii aceştia cunosc fotbalul de pe Google, de aceea cunoştinţele lor sînt puţine. În realitate, un singur fotbal contează: cel care te face cîştigător”.

Ce înseamnă totuşi a juca bine? Pe Google, o astfel de întrebare te îndreaptă spre zeci de bloguri unde tot felul de oameni, mai cunoscuţi sau nu, caută răspunsul. Fiecare conform propriei plăceri, izvorîtă din sentimentul de apartenenţă sentimentală la un club. Nu toată lumea poate să joace ca Barcelona, reperul estetic  al ultimilor ani, dar şi reciproca e valabilă, nu toată lumea poate cîştiga precum Chelsea, în meciurile cu Bayern şi Barcelona. Fotbalul se compune din două faze, cea de atac şi cea de apărare. Unii, în special adepţii şcolii italiene, le inversează şi încep cu faza de apărare. Pentru ei, apărarea e esenţială, de la asigurarea propriului teritoriu porneşte cucerirea teritoriilor adverse. Pare o teorie militară, dar se aplică perfect şi în fotbal. Echipa care face perfect ambele faze e perfectă, din punctul de vedere al rezultatului final. O echipă care ia gol, cazul Rapidului miercuri, înseamnă că a avut lacune pe faza de apărare, dar şi pe cea de atac, căci n-a reuşit să dea, la rîndul său, gol.

Întrebare pentru toată lumea: ce e mai important? Să domini sau să cîştigi? În meciurile decisive. Aici e chestiune de opţiuni, de calcul, de cunoaştere a realităţii. De conştientizare a priorităţilor. Învingătorul rămîne în istorie, învinsul rămîne cu regretele.

Românescul „scopul scuză mijloacele” sună cam prea dur. Mai pragmaticul „finalele se cîştigă, nu se joacă” pare mai concludent. Dar cea mai „estetică” e o părere mai veche a lui Pep Guardiola: „Cine ajunge într-o finală e mare. Cine o cîştigă e etern”.