Finala de după finală

După spectacolul de la Atletico-Athletic, orizontul de aşteptare pentru Clasicul României e foarte mare. Să ne facem iluzii?

La sfîrşitul săptămînii trecute, cînd încă se mai vorbea de finala Europa League de la Bucureşti, o cunoştinţă, fără mari legături cu […]

După spectacolul de la Atletico-Athletic, orizontul de aşteptare pentru Clasicul României e foarte mare. Să ne facem iluzii?

La sfîrşitul săptămînii trecute, cînd încă se mai vorbea de finala Europa League de la Bucureşti, o cunoştinţă, fără mari legături cu fotbalul, îmi povestea cum cei doi băieţi ai săi o bat încontinuu la cap să-i ducă la un meci pe Arena Naţională. Şi m-a întrebat, ştiind că urmează Steaua – Dinamo şi apoi finala Cupei, dacă pot s-o ajut să cumpere 4 bilete la fiecare dintre cele două meciuri. Am întrebat-o ce vîrstă au cei doi băieţi şi am aflat că unul are 5 ani, iar celălalt 7. Am sfătuit-o, fără să mă gîndesc prea mult, să aştepte totuşi alte ocazii. Explicîndu-i că ambele meciuri au mai multe şanse să se transforme în show-uri dizgraţioase decît în evenimente memorabile şi că şi-ar asuma un risc inutil ca băieţii săi să se confrunte cu realitatea stadioanelor noastre. Am greşit cumva?
Finala Europa League a fost un excepţional motor de promovare a fotbalului. Partida în sine, dar mai ales ceea ce s-a întîmplat în jurul ei. Atmosfera din stadion, felul în care s-a comportat publicul, spectacolul străzii. O ştachetă destul de înaltă, la care cele două finale care urmează pe Arena Naţională vor ajunge cu mare greutate.
Nu intră în discuţie calitatea fotbalului. Nu poţi fi stupid să le ceri fotbaliştilor lui Dinamo să joace precum cei de la Atletico, deşi culorile echipamentelor sînt aceleaşi. Nu poţi fi stupid să compari reuşitele fotbaliştilor de la Steaua cu cele ale bascilor. Discutăm totuşi de  un alt nivel. Poţi totuşi să le ceri să încerce să joace fotbal, nu să-l mimeze, să încerce să se comporte civilizat, nu să derapeze în golănisme, să încerce să lase în pace arbitrul, mai ales că e străin, nu să-l terorizeze, poţi totuşi să le ceri să se respecte, ca nişte oameni ce fac aceeaşi meserie, nu să aştepte prima ocazie ca să se înjure şi apoi să se ia la bătaie. Nimeni nu-i va judeca prea aspru dacă nu vor avea clasa lui Falcao, personalitatea lui Muniain, reuşitele lui Diego sau inteligenţa lui Javi Martinez. Se poate extinde şi la cei doi antrenori. Nimeni nu-i va compara cu Simeone sau Bielsa, dacă îşi vor face onest meseria, dacă vor lăsa la vestiare vanitatea, orgoliul, trufia ori dacă îşi vor uita, măcar pentru 90 de minute, telefonul în buzunar. Poate că nu va fi un spectacol de zile mari, sînt totuşi două finale şi de multe ori finalele nu sînt generoase la acest aspect. Sau poate că va fi şi ne vom putea lăuda, pe bune, de data asta, cu fotbalul pe care-l avem.
Cum facem cu tribunele? Ar fi prea mult să cerem celor două galerii să se comporte precum cele ale spaniolilor. Şi fanii lui Atletico şi cei ai lui Bilbao au fluierat, au înjurat, au contestat. Ar fi stupid să le ceri suporterilor de la noi să nu facă asta. Totuşi e stadion, nu teatru. Dar măcar să nu fie violenţi putem să le cerem? Să nu distrugă, să nu se bată, să nu compromită ideea de „suporter”, să nu acceseze cele mai josnice detalii ale conceptului „ultras”, pe care ni-l tot flutură în faţa ochilor cei care fac tot ceea ce am spus mai sus. De ce „ultras” trebuie musai echivalat cu „cel ce distruge” sau „cel ce se bate cu oricine” şi de ce cred ei că meciurile sînt ale lor, iar oamenii normali vor neapărat să-i vadă cum fac lucrurile astea?
Poate că nu va fi aşa. Poate că doar vom avea „atmosferă” în Clasicul României, nu linişte ca în, de exemplu, El Clasico. Daca va fi aşa, cer scuze cunoştinţei mele, celor doi băieţi ai săi, care au destul timp înainte pentru a descoperi fotbalul, dar şi celor despre care am vorbit mai sus. Poate că voi avea ocazia să scot semnul de întrebare şi să spun: am greşit!