De la Super la Mini-Mario

Balotelli şi-a cam terminat creditul la Manchester City. Excesele sale l-au dus pe o pantă descendentă, dar în care l-a tras şi pe Mancini „De ce întotdeauna eu?”. Se întreba, retoric, dar mai ales comercial, Mario Balotelli în timpul unui […]

Balotelli şi-a cam terminat creditul la Manchester City. Excesele sale l-au dus pe o pantă descendentă, dar în care l-a tras şi pe Mancini

„De ce întotdeauna eu?”. Se întreba, retoric, dar mai ales comercial, Mario Balotelli în timpul unui meci cu United, imediat după ce marcase un supergol. Un supergol demn de Super-Mario, esenţa unei victorii demne, pe atunci, de o superechipă. Între timp lucrurile s-au reaşezat, tricoul pe care Super-Mario scrisese mesajul respectiv zace prin cine ştie ce dulap, pe la cine ştie ce admiratoare.

Cam aşa e şi cu Balotelli. Devenit acum Mini-Mario, oarecum pe panta descendentă adoptată de echipa sa. Ideea mesajului era totuşi un soi de scuză pentru circul mediatic în care se aruncase de unul singur. Fără să demonstreze prea multe în teren căpătase o aură de vedetă internaţională în afara lui. Pentru un fotbalist de 21 de ani (va face 22 în august), să acumulezi mai multe articole cu întîmplări din afara terenului decît din teren e un lucru suficient de straniu.

Balotelli e un individ cu calităţi impresionante. O bestie din punct de vedere fizic, brutal din punct de vedere tehnic. Problema lui e stranie, şi nu de acum: tinde să-i transforme în adversari pe cei 10 băieţi care poartă acelaşi tricou ca el, şi nu pe ceilalţi 11, îmbrăcaţi altfel. Într-un sport colectiv aşa cum e fotbalul, detaliul acesta face de multe ori diferenţa, doar că, din păcate pentru City, o face pentru adversari.

Un idol este acel personaj care-i ajută pe ai lui să cîştige, care devine o valoare sigură pentru societatea care-l plăteşte şi un exemplu pentru marea masă a admiratorilor. Bifează Balotelli toate aceste sarcini din fişa postului unui idol? Nu prea. Golurile sale rămîn, pasele de asemenea, momentele sale de magie n-au cum să fie şterse. Dar balanţa pozitivă e sub cea negativă, căci egoismul şi carenţele de caracter atîrnă mai mult. Un jucător atît de dotat de natură de la gît în jos e greu de găsit.

E o posibilă explicaţie pentru eşecul lui Mancini. Oricare ar fi deznodămîntul, e anormal ca un lot de talia celui pe care-l are City să fie, azi, la distanţă de un United confruntat cu multe probleme şi afară din toate celelalte competiţii. Mancini l-a vrut neapărat pe Balotelli. Şi a mizat pe el, chiar şi atunci cînd mai logic părea să n-o facă. Atunci cînd eşti fascinat de unul şi uiţi de ceilalţi e foarte posibil să-i pierzi pe toţi.

Mai nou, Mancini a schimbat foaia sentimentelor. Şi zice că dacă ar fi coleg cu Mario l-ar cam pocni zilnic. Pe la colţuri se vorbeşte că unul din fraţii Toure chiar ar fi făcut-o, posibil Yaya. Mai lasă de înţeles Mancini că viitorul lui Balotelli la City nu prea ar mai exista. În paranteză fie spus, viitorul lui Mancini la City e la fel de incert.

Balotelli trebuie s-o ia de la zero. Messi, Cristiano, Zlatan îşi mai permit şi anumite excese. Dar ei sînt ei. Mario nu e, deocamdată, decît un răsfăţat al sorţii, care i-a furnizat şi banii necesari unui trai lipsit de griji. Din păcate pentru el, deşi medicina a făcut miracole, neuroni nu există de vînzare.