Fotbalist sau gentleman?

Se spune că atunci cînd te alături cuiva care îţi promite un viitor mai bun, e posibil ca, mai devreme sau mai tîrziu, să-ţi doreşti să te întorci la trecut.

Relaţia lui Cristi Chivu cu Inter Milano alunecă între trecut, […]

Se spune că atunci cînd te alături cuiva care îţi promite un viitor mai bun, e posibil ca, mai devreme sau mai tîrziu, să-ţi doreşti să te întorci la trecut.

Relaţia lui Cristi Chivu cu Inter Milano alunecă între trecut, prezent şi viitor. Discutînd din punct de vedere strict fotbalistic, Chivu este un jucător aflat în ultimele 6 luni de contract. Un jucător care poate semna cu orice club de pe această planetă, dacă nu cumva a şi făcut-o, să lăsăm acest mister să plutească. Inter e un club mare, serios. Orice club serios, atunci cînd are de rezolvat situaţia unui jucător cu contract scadent la o anumită dată, acţionează din timp. În general, discuţia se face cam cu un an şi jumătate înainte de respectiva dată, cel tîrziu un an înainte. Atunci clubul dă semnalul de începere a tratativelor, funcţie şi de interesele sale, financiare, de lot, funcţie de opţiunile antrenorului, de posibilitatea aducerii unor nume noi etc.
Un jucător aflat în această situaţie are două opţiuni. Primul club pe care-l ascultă e cel la care joacă. E normal. Dar, la fel de normal e să aibă variante de rezervă. Mai ales un jucător aflat înainte de semnarea ultimului contract important al carierei sale.

Chivu are 31 de ani. Nu este încă la final de drum, 3 sau 4 ani mai poate juca la un anumit nivel. Nu e, spre exemplu, Seedorf, care avea 35 de ani în momentul în care Milan tergiversa oarecum semnarea unei noi înţelegeri, neavînd siguranţa că o continuare ar fi benefică. Să ne înţelegem, ambele părţi, club şi jucător, acţionează în folosul propriilor interese. Dar, dacă Inter şi le apără pe ale sale, de ce să nu facă şi Chivu acelaşi lucru?

Paranteză. Legată de subiect, dar cu alt personaj. Robin van Persie îşi termină contractul cu Arsenal în vara viitoare. Discuţiile au început, evident, dar olandezul e cel cu cărţi mai bune. Şi declară că ar vrea să cîştige totuşi nişte trofee, că i-ar plăcea să joace din nou alături de prietenul Fabregas. Măreşte potul, obligînd partenerul de joc să facă acelaşi lucru. Adică o ofertă mai generoasă. Sau să se arunce, dacă-l ţine.

Paranteză închisă. Chivu n-a făcut aşa ceva. Iar cărţile sale nu-s aşa de rele cum pesemne a gîndit Inter. În acest moment, dinspre Moratti se trimit mesaje. Subliminale sau evidente. Se merge inclusiv pe latura setimentală. Sau mai ales pe latura sentimentală, cunoscînd cei de la Inter calitatea umană a celui în cauză. De aici, poate, cerinţa, absurdă totuşi, de a se prezenta la discuţii fără reprezentant.

De ce absurdă? Pentru că în fotbal nu există cuvîntul „eu”, există cuvîntul „noi”. Jucător plus reprezentant. Aşa cum, la orice proces există un avocat, la orice negociere fotbalistică există un agent. Două percepţii sînt greşite din start. Cine crede că agenţii lui Chivu ar acţiona împotriva intereselor jucătorului. Şi cine crede că Moratti nu ştie asta. Întrebarea care se pune e: mai e loc în fotbal pentru gentlemani?

Se spune că atunci cînd grăbeşti sau forţezi lucrurile să se petreacă asta va determina ca, în final, ele să nu mai fie aşa cum sperai. Chivu nu e în situaţia asta. Din fericire pentru el nu se grăbeşte, căci orice va alege va fi bine. Inclusiv dacă va alege să continue la Inter.