Asasinii superlativelor

Dacă privim tenisul cu patima cu care o facem la fotbal, putem pierde cele mai importante detalii ale unei finale care nu merita să aibă un învins.

Prezent zilnic în viaţa noastră, acaparîndu-ne timpul liber, dar şi energia cîteodată, fotbalul […]

Dacă privim tenisul cu patima cu care o facem la fotbal, putem pierde cele mai importante detalii ale unei finale care nu merita să aibă un învins.

Prezent zilnic în viaţa noastră, acaparîndu-ne timpul liber, dar şi energia cîteodată, fotbalul a început să ne influenţeze stările de spirit, felul în care reacţionăm la anumite evenimente. Vorbim de un sport căruia i s-a adăugat în ultima vreme statutul de religie, deşi mult mai corect ar fi să vorbim despre statutul de isterie colectivă, care, avînd ca scuză o minge, ne scoate în evidenţă cele mai oculte reacţii. Trăim într-o societate în care opiniile se întrepătrund cu informaţiile, graţie multitudinii de reţele de socializare apărute, ajungîndu-se la imposibilitatea de a face diferenţa între unde se termină informaţia şi unde începe opinia. Şi asta pentru că opiniile nu costă bani şi, în plus, sînt ale noastre.

Ca şi fotbalul, tenisul e tot un sport. Totuşi, parcă e un altfel de sport! Guvernat mai mult de minte decît de corp. A analiza tenisul e cam la fel cu a analiza o femeie. Toţi credem că sîntem în stare s-o facem, pînă cînd ne izbim de cruda realitate. Ca şi o femeie, tenisul e un puzzle complex, plin de variabile şi detalii care ne scapă de multe ori. Detalii care fac diferenţa, detalii care sînt mai importante decît contextul general. Dar, mai important, tenisul nu e fotbal.

Fotbalul e un joc colectiv, sînt 11 oameni, care se completează, se ajută. La tenis eşti singur, cu racheta ta, cu gîndurile tale, cu concentrarea ta, cu fileul din faţa ta. Dar şi cu cel de dincolo de el, mai degrabă partener decît adversar, mai degrabă prieten decît duşman.

Fiecare avem simpatiile noastre. Faţă de ceva sau de cineva. La fotbal, ele sînt limpezi. Ţinem cu unii, deci nu putem ţine cu ceilalţi. Unii sînt ai noştri, ceilalţi ne sînt inamici. Cu consecinţele de rigoare ce decurg de aici. De genul violenţelor verbale, al derapajului în opinii.

Se poate vorbi de aşa ceva la tenis? Putem privi tenisul ca pe un film, ca pe o piesă de teatru, ca pe un mod de relaxare, fără patima cu care ne-a obişnuit fotbalul? Trebuie neapărat să ţinem cu cineva? Mai ales la o finală să zicem neutră, între doi sportivi care nu ne reprezintă ţara? Şi dacă, să zicem, ţinem cu cineva, trebuie să ducem asta la extrem? Adică e musai ca adversarul acestuia să ne devină atît de antipatic încît să-l transformăm într-un potenţial duşman? N-avem fotbalul pentru asta, de ce trebuie să invadăm şi tenisul?

Duelurile dintre Nadal şi Djokovici sînt un fel de Guardiola contra Mourinho din ultimele luni. Sînt un fel, pentru că nu sînt la fel. Pentru că tenisul nu e fotbal. Pentru că Nadal nu vede în Djokovici un duşman, pentru că Djokovici n-ar fi în stare de orice doar pentru a-l bate pe Nadal. Pentru că orgoliul n-are ce căuta pe un teren de tenis. Pentru că amîndoi sînt la fel de mari campioni. Unul e mai bun azi, celălalt a fost mai bun ieri, poate că va fi şi mîine.

Cînd doi oameni sînt capabili să interpreteze o piesă sublimă timp de 6 ore nu se poate vorbi de un învins sau de un învingător. Cînd o finală face ca toate superlativele să devină derizorii, n-avem cum să-l privim pe unul cu simpatie, iar pe celălalt cu dispreţ. Unul trebuia să piardă, pentru ca celălalt să cîştige. Nu putem vorbi de doi cîştigători. Dar putem vorbi de doi campioni.

Priviţi imaginea de mai jos! Vi-l imaginaţi pe Mourinho făcînd acelaşi gest faţă de Guardiola? Într-adevăr, tenisul nu e fotbal.