Repetabila provocare

Real Madrid şi Barcelona se vor întîlni din nou. Înainte să ne declarăm plictisiţi, ar trebui să fim mulţumiţi că putem vedea periodic astfel de confruntări

Plăcută surpriză ne-au făcut spaniolii! O să avem în ianuarie încă două episoade din […]

Real Madrid şi Barcelona se vor întîlni din nou. Înainte să ne declarăm plictisiţi, ar trebui să fim mulţumiţi că putem vedea periodic astfel de confruntări

Plăcută surpriză ne-au făcut spaniolii! O să avem în ianuarie încă două episoade din cel mai popular serial fotbalistic al ultimilor ani, El Clasico. Real Madrid şi FC Barcelona  se vor afla din nou faţă în faţă, miercuri pe „Bernabeu”, săptămîna viitoare pe „Camp Nou”, într-o „dublă” care n-are cum să fie de proastă calitate?

Nu-s prea multe El Clasico totuşi? E o întrebare pe care şi-o pune multă lume. Răspusul ţine de felul în care fiecare vede fotbalul, de ceea ce-i place, de fapt, să vadă. Vorbim de o confruntare planetară pînă la urmă, între două branduri care au acaparat în ultimii ani pasiunea oamenilor pentru acest sport, cele mai puternice echipe din lume la această oră, cu cele mai charismatice personaje în interiorul lor, pe teren sau pe băncile tehnice.

Întrebarea rămîne. Dezbaterea, de fapt. Unii merg pe ideea orizontului de aşteptare care să crească interesul, pe filozofia românească „mai răruţ că-i mai drăguţ”. Alţii ar vrea să vadă cîte un El Clasico în fiecare săptămînă, dacă s-ar putea.

Aici, în ultima categorie, cred că sînt incluşi şi fanii celor două echipe. Pe cît de teamă le e de marele duşman, şi unora, şi altora, pe atît îşi doresc confruntarea. În atletism se spune că înălţimea ştachetei indică, de fapt, grandeţea saltului. Cu cît ştacheta e mai sus, cu atît recordul e mai valoros. În alte sporturi, ştacheta e dată de valoarea rivalului. Ai cîştigat, bravo! Dar contra cui ai făcut-o? Autentica ta dimensiune de cîştigător e dată de personalitatea oponentului. Evident, există şi campioni care au ajuns în această postură fără să bată pe nimeni, sau bătînd un nimeni, iar apoi culeg laude. Există, dar nu-s mulţi, triumful asupra mediocrităţii nu încălzeşte pe nimeni care nu e la fel de mediocru. Ce-ar fi fost Kasparov fără duelul său cu Karpov? Borg fără McEnroe? Magic Johnson fără Larry Bird? Sau, mai spre zilele noastre, Federer fără Nadal, Djokovici fără Federer? Sau, ca sa ajungem la subiect, Barcelona fără Real Madrid?

Fanii tenisului nu s-au săturat anul trecut de duelurile dintre Nadal şi Djokovici? Nu cred. Au fost, într-un fel, Realul şi Barcelona din tenis. Şi atunci? De ce ar trebui să ne declarăm plictisiţi de această succesiune de El Clasico? Dimpotrivă, cred că ar trebui să ne felicităm pentru că avem posibilitatea să fim contemporani cu aceşti artişti şi că avem posibilitatea să savurăm tot ceea ce ei pot şi ştiu să ne ofere. Anul trecut au fost 7 întîlniri, dar în decembrie deja căutam în calendar data următoarei înfruntări sigure, undeva pe finalul lunii aprilie. Cupa însă ne-a dat prilejul unui nou show, spaniolii nefiind obsedaţi doar de un rating colosal al finalei, aşa cum, de altfel, nu sînt obsedaţi nici englezii, nici italienii, unde n-a apărut încă varianta atît de stupidă a semifinalelor cu 3 capi de serie pentru două meciuri.

Revenind, cele 7 meciuri din anul trecut au oferit un spectacol grozav, pigmentat cu de toate, inclusiv cu reziduuri colaterale şi o doză de furie oarecum inerentă stării de anxietate din atmosfera duelurilor. Ultimul meci totuşi, cel din decembrie, a fost normal, intens, dar normal,  discursul fotbalistic n-a mai fost deranjat de alte aspecte, semn de inteligenţă de ambele părţi sau, de ce nu?, de obişnuinţă cu astfel de şocuri gigantice.

Aşadar, poftiţi din nou la El Clasico! Nu cred că e cineva care să vrea să-l rateze.