Erou din întîmplare

Martinovici nu este un erou. Este doar un coleg admirabil şi un demn reprezentant al unui popor războinic

„Eroi au fost, eroi sînt încă, şi-or fi în neamul românesc”. Era un imn patriotic de pe vremuri, pe care cei ce […]

Martinovici nu este un erou. Este doar un coleg admirabil şi un demn reprezentant al unui popor războinic

„Eroi au fost, eroi sînt încă, şi-or fi în neamul românesc”. Era un imn patriotic de pe vremuri, pe care cei ce au trecut de borna celor 30 de ani poate şi-l mai amintesc. Novak Martinovici nu e român. E sîrb, iar asta s-a văzut cum nu se poate mai bine duminică seară. Mai nou, se tinde spre transformarea lui în erou, se cere să i se dea banderola de căpitan, să i se facă un contract pe viaţă. Exagerat.

Novak Martinovici nu e un erou. De altfel, nici nu cred că şi-a propus să fie. Este un fotbalist, bun sau rău nu contează, pentru asta există alte analize. Este însă un fotbalist a cărui reacţie de moment trebuie apreciată şi analizată doar din acest punct de vedere, strict fotbalistic. Martinovici a fost primul care a sărit să-şi apere colegul, atitudinea sa războinică vînd în mod clar legătură cu originea sîrbească. De altfel, dacă priviţi imaginile, veţi vedea printre jucătorii Stelei atitudinile tipice fiecărei naţiuni: sîrbul sare imediat la luptă, faţă în faţă cu dementul, sud-americanii se ceartă, unul cu arbitrul, celălalt cu adversarii din teren, unii români privesc liniştiţi, alţii nedumeriţi, pentru ca, la final, cînd totul era oarecum rezolvat, un alt român să vină pentru a-i aplica lovitura de graţie agresorului deja căzut.

Reacţiile în astfel de cazuri nu pot fi nici lăudate, nici condamnate. Pentru că ele sînt dictate de spaimă. Iar în momente de spaimă, de stres maxim, apare lipsa controlului, fiecare acţionează instinctiv. Faptul că Martinovici a avut acest instinct şi Bourceanu, de exemplu, nu, nu-l transformă pe Bourceanu într-un papă-lapte. Iar cei care-şi propun să analizeze unitatea de grup din vestiarul Stelei ar trebui mai degrabă să analizeze ce s-a întîmplat la acel incident din derbyul cu Rapid, incident pur fotbalistic, cînd Prepeliţă a fost lăsat singur în faţa furiei rapidiştilor, evident mai uniţi. Acolo s-a simţit într-adevăr lipsa „gladiatorului” cu banderolă.

Faptul că Martinovici a fost eliminat ţine de un regulament simplist, care nu ia în calcul astfel de situaţii. TEORETIC, fotbalistul nu are de ce să-şi facă, în teren, dreptate singur, chiar dacă asta înseamnă că ţintele sale provin din public sau, să zicem, dintre copii de mingi. Amintiţi-vă de Cantona! Acest regulament e făcut, poate, şi pentru a-l proteja pe fotbalist. Ce se întîmpla dacă lui Martinovici îi ieşea ultima lovitură de picior, pe care a încercat-o în direcţia capului agresorului? Ce se întîmpla dacă, să presupunem, Martinovici îl omora cu acel „voleu” pe respectiv? Nu cumva devenea el însuşi un agresor? Am folosit cuvîntul TEORETIC tocmai pentru că în teorie multe lucruri stau într-un fel, dar în viaţa reală ele se  petrec cu totul altfel.

Fotbalistul Martinovici nu e azi cu nimic mai bun decît cel de săptămîna trecută. Sîrbul Martinovici rămîne acelaşi exponent al unui popor aprig, care a suferit de-a lungul timpului şi a ştiut să facă faţă, cu demnitate, oricăror situaţii. Colegul Martinovici e, probabil, privit cu alţi ochi acum în vestiar de către ceilalţi coechipieri. El nu este un erou, dar poate deveni un lider.

Aici însă are o problemă. Căci „el lider maximo” acceptă greu oameni mai populari ca el.

P.S.1. Atitudinea lui Robert Dumitru este tipică pentru un arbitru român. Priviţi maniera în care le dă cartonaşele roşii steliştilor şi gesturile arogante cu care îi trimite afară! Nu era totuşi un fault, era o situaţie ce trebuia gestionată altfel.

P.S. 2. Cum naiba să se numească o firmă de pază şi protecţie „Galant”?! Bine că nu se cheamă „Blajin”! 🙂