Tipica situaţie atipică

Se spune că fotbalul e o stare de spirit. Foarte adevărat. Observaţi ce se întîmplă la Dinamo!

Cu aproape o treime de campionat scursă, Dinamo e prima, dar, dincolo de puncte şi victorii, e marea surpriză de pînă acum. Ce […]

Se spune că fotbalul e o stare de spirit. Foarte adevărat. Observaţi ce se întîmplă la Dinamo!

Cu aproape o treime de campionat scursă, Dinamo e prima, dar, dincolo de puncte şi victorii, e marea surpriză de pînă acum. Ce ar fi putut indica, astă-vară, la vremea avancronicilor, că Dinamo va fi, după 10 etape, în poziţia asta? Mai nimic. Dimpotrivă, aşteptările duceau spre un pesimism vecin cu anxietatea. Fără transferuri, cu un antrenor în care nimeni nu părea a avea încredere, numit mai degrabă ca soluţie de avarie, cu jucători debusolaţi dupa eşecul din finala Cupei, neplătiţi şi fără perspective ca problemele financiare să le fie soluţionate, cu cel mai bun om, Torje, pe picior de plecare, cu directorul executiv şi principalul finanţator prins între DNA nunta mileniului, cu preşedintele acuzat că nu bagă bani la echipă şi cu suporteri întotdeauna puşi pe harţă, cam aşa arăta prin iunie liderul de azi al Ligii 1.

E genul acela de situaţie atipică. S-au mai întîmplat şi în alte campionate. Exemplu clasic e Barcelona lui Guardiola, în primul său an de mandat. Sau Milanul lui Allegri, sezonul trecut, pe care puţini îl lua în calcul. Sau Lille, în Franţa, cu aceeaşi situaţie. Cînd nu eşti luat în seamă eşti şi liniştit. Îţi poţi vedea de treburile tale, fără presiunea  venită din toate părţile.

La Dinamo e linişte. Asta poate şi pentru că Miami e pe alt fus orar, iar părerile de tip „naşul şi finul” ajung mai greu. Doar după remiza cu Rapid au ajuns. Atît de cunoscute şi apreciate de televiziunile noastre. Finul vorbea de „căcăcioşi” şi promitea măsuri, deşi adversar fusese una dintre cele mai bune echipe din România, nu o şleahtă de amatori. De altfel legătura neuronilor e limpede, căci naşul a avut aceeaşi gîndire, după Vaslui-Steaua, de parcă Vaslui era o grupare de amărîţi şi Steaua un soi de Real Madrid. Cînd n-ai habar de fotbal, n-ai cum să pricepi că două echipe oarecum de acelaşi nivel se pot teme atît de mult una de alta încît această teamă le condiţionează jocul şi le face să se neutralizeze reciproc.

Explicaţii pentru parcursul lui Dinamo există şi lucrurile se leagă, veţi vedea!. Liniştea e una dintre ele. Antrenorul a alta. Se vede cu ochiul liber cînd o echipă joacă pentru antrenorul ei şi cînd îi e indiferentă soarta celui de pe bancă. Liniştea echipei e şi a antrenorului. Ciobotariu a cîştigat vestiarul şi ăsta e meritul lui cel mai mare. Iar vestiarul joacă pentru el acum, fiindcă jucătorii îl simt unul de-ai lor. E şi mai multă seriozitate acum, petrecăreţii şi mondenii au cam plecat, iar liderii, tripleta „bătrînilor” Niculae-Dănciulescu-Munteanu, impun o anumită linie, fotbalistică, nu bahică. Dănciulescu bate toate recordurile, Munteanu pasează numai decisv, iar Niculae pare intrat într-o altă viaţă, mai liniştită, mai senină, mai pozitivă, departe de ghinionul ce l-a împiedicat, sînt 10 de ani de atunci, să ajungă la Milan.

Paradoxal,  ieşirea din Europa, cu detaliile sale, eliminarea lui Grigore din tur (care încă n-a învăţat cînd, unde şi mai ales cum se face un fault atunci cînd ai cartonaş galben) şi programarea returului pe cea mai mare căldură posibilă , vine în ajutorul lui Ciobotariu. El poate alinia etapă de etapă cam aceeaşi formulă de echipă, căci timpul de odihnă, fără meciuri la mijloc de săptămînă, e mai mare. În plus, sentimentul de a-ţi privi rivalii la televizor motivează, iată încă o posibilă explicaţie, la care făcea trimitere inclusiv Kenny Dalglish, căci şi al său Liverpool e afară din Europa.

Victoriile aduc victorii. Performanţele adevărate vin însă  doar atunci cînd şi înfrîngerile aduc victorii.