Teoria riscului şi fotbalul la alibi

Se spune că e mai bine să-ţi pară rău de ce ai făcut decît de ce n-ai făcut. Noi ce am putea să regretăm după aceste preliminarii?

„Cine nu riscă, nu cîştigă”. Fără a avea un procentaj maxim de reuşită, […]

Se spune că e mai bine să-ţi pară rău de ce ai făcut decît de ce n-ai făcut. Noi ce am putea să regretăm după aceste preliminarii?

„Cine nu riscă, nu cîştigă”. Fără a avea un procentaj maxim de reuşită, conceptul e mai aproape de adevăr, mai lesne de verificat, mai simplu de aplicat. În fotbal, el tinde să devină o teorie. Există situaţii cînd chiar şi cei care riscă nu cîştigă, dar, pentru că au încercat, sînt mult mai împăcaţi cu sine decît cei care nici nu riscă şi nici nu cîştigă. Cum s-ar spune: „Mai bine să-ţi pară rău de ce ai făcut, decît de ce n-ai făcut”.

România e în a doua situaţie acum. Aceea de a regreta că la meciul cu Franţa de acasă n-a riscat deloc. Mai ales în condiţiile în care s-a jucat, stadion nou, public entuziast, atmosferă rar văzută în ultima vreme, chiar şi gazon infect, pentru că acest ultim aspect îi dezavantaja mai mult pe francezi decît pe noi. Victoria era unica opţiune pentru noi, egalul nu ne ajuta, iar un eventual eşec nu mai conta. De acord, noi nu ne puteam permite să atacăm Franţa din start (Bosnia a putut!), dar finalul, momentele acelea care au exasperat tribunele, putea fi mai curajos. Puteam să riscăm, nu?! Piţurcă a ales să joace „la alibi”, să meargă spre un 0-0 ce i-a folosit doar lui, coafîndu-i un debut rezonabil. Destul de curios totuşi pentru Piţurcă, legendar, se spune, pentru stilu-i agresiv de abordare a diverselor partide numite generic „de noroc”.

Am amintit de Bosnia. Cine a văzut meciul de marţi cu Franţa s-a convins că Bosnia este, în acest moment, mult superioară României. Cel puţin dacă e să analizăm felul în care a abordat duelul de pe „Stade de France”. O primă repriză excelentă, o a doua de luptă şi un teribil ghinion, cam acestea au fost coordonatele fotbalului oferit de bosniaci. Senzaţia de nedreptate a plutit peste Paris la finalul meciului, căci Franţa a avut mare noroc cu acel penalty, obţinut cînd mai era un sfert de oră de jucat, cu tot cu prelungiri.

În paranteză fie spus, Franţa e cu o scară mai jos decît reprezentativele ce alcătuiesc polul de putere în fotbalul continental. Şi asta pentru că linia sa de mijloc, linia creativă, e clar inferioară celorlalte, cel puţin la nivelul oamenilor capabili să dea o ultimă pasă. Comparaţi mijlocaşii Franţei cu ai Spaniei (de departe „naţionala” cu cei mai mulţi creativi), Olandei, Germaniei, Angliei, chiar Italiei şi vă veţi convinge. Paranteză închisă.

Revenim la Bosnia. Şi la România. Hai să facem un exerciţiu de gîndire şi să încercăm să ne imaginăm cum am fi jucat noi meciul acesta cu Franţa, în condiţiile Bosniei! Să presupunem deci că vineri ne-am fi asigurat locul la baraj, iar marţi am fi mers pe „Stade de France” cu o singură opţiune, victoria, pentru cîştigarea grupei. Fiecare îşi poate construi propriul scenariu.

Eu vreau să-mi imaginez că n-am fi sărbătorit în exces vineri seară, cluburile din Bucureşti nu s-ar fi umplut de fotbalişti dornici de celebrat cu celebrităţi, că sîmbătă antrenamentul ar fi fost tactic şi închis presei, care ar fi înţeles şi susţinut demersul, că duminică nu s-ar fi jucat la greu table în avion, spre „Charles de Gaulle”, că hotelul „naţionalei” n-ar fi fost plin de federali puşi pe distracţie, cu whisky luat de la Otopeni, „ca să avem şi pe avion”, că pe stadion suporterii români ar fi dominat fundalul sonor, aşa cum au făcut bosniacii, şi că pe gazon Mutu ar fi dat pasele lui Misimovici, Marica ar fi avut puterea lui Dzeko, Bourceanu liniştea în joc a lui Pjanici, Lazăr pe a lui Medunjanin, iar Tănase inteligenţa lui Lulici. Aş fi acceptat, în aceste condiţii, şi un deznodămînt similar cu cel de la Franţa-Bosnia.

Am cam multă imaginaţie, nu?