“Arsene what?!”

De la acel „Arsene who?!” cu care l-au întîmpinat englezii în ’96, niciodată priceperea lui Wenger n-a mai fost pusă sub semnul întrebării ca azi.

În 1996, cînd Arsenal l-a numit manager pe Arsene Wenger, „The Sun” titra: „Arsene who?”. […]

De la acel „Arsene who?!” cu care l-au întîmpinat englezii în ’96, niciodată priceperea lui Wenger n-a mai fost pusă sub semnul întrebării ca azi.

În 1996, cînd Arsenal l-a numit manager pe Arsene Wenger, „The Sun” titra: „Arsene who?”. Sugestiv într-un fel, căci Wenger era oarecum necunoscut în acele timpuri pentru fanul britanic, exagerat în alt fel, de vreme ce el cîştigase totuşi un titlu în Franţa, cu Monaco.
Asta a fost atunci. Între timp, pe Wenger îl ştie tot englezul. Titluri, trofee, meciuri frumoase, victorii, eşecuri. Nici unul însă la dimensiunile celui de duminică. „Old Trafford” s-a transformat în „Teatrul coşmarurilor” pentru Arsenal, iar Wenger a trăit poate cea mai mare umilinţă din carieră. Şi parcă ar merge acum un titlu de genul „Arsene, where?”.
„Arsene, where to?” ar fi mai corect. Adică, încotro? Francezul şi-a pierdut mult din creditul pe care-l avea, mulţi vorbesc despre un război intern în club, destui cred că i se pregăteşte debarcarea. Arsenal este astăzi o insulă de dubii într-o mare de certitudini, o insulă guvernată după chipul şi asemănarea lui Wenger. Care aduce puţin a dictatură. Nimic nu se mişcă în club fără aprobarea sa, discuţiile se deschid şi se închid cînd vrea el, acordurile se semnează doar cînd crede el de cuviinţă. Confundă de multe ori partea managerială cu terenul de joc, crezînd, se pare eronat, că jocul de posesie, a se înţelege aici tergiversarea negocierilor, îţi poate aduce beneficii pe tabelă. De adus beneficii a adus, pe tabela contabilă, căci plusul din această vară e substanţial, 70 de milioane de euro, bani pe care se poate conta, fără a lua în considerare alte bonusuri ce au figurat în tranzacţii.
Numai că banii nu joacă, ei trebuie investiţi, iar aici Wenger n-a fost priceput. Tergiversînd la nesfîrşit plecările lui Fabregas şi Nasri n-a făcut decît să-şi lase echipa într-o situaţie demnă de milă, căci dacă priveai banca de rezerve din meciul cu United, aveai această senzaţia. Acum Wenger e în mare nevoie, trebuie neapărat să cumpere, dar asta face ca toate echipele care îi vor vinde jucători să tragă de preţ. Roata s-a întors. Pentru că aşa se întîmplă cu oricine, oriunde ar fi şi orice ar face.
Problema lui Wenger e că nu mai există convingerea unanimă că el e cel care poate survola turbulenţele apărute. Lumea a început să-şi aducă aminte că Arsenal e ca o patinatoare foarte frumoasă, impecabilă la impresia artistică, dar care dă constant cu fundul de pămînt, exact cînd e momentul să facă saltul spre perfecţiune. Nu mai există lider, se vorbea de Wilshere, dar iată cum s-a întîmplat că el, tocmai acum, e accidentat. Nu mai e „micul Giresse” Nasri, fotbalist de momente nu de constanţă, dar care aducea profit în momentele sale bune. Dar partea cea mai proastă e că nu mai e nici acea stare de spirit de altădată.
Fotbalul e plin de necunoscute şi surprize. Dar ar fi într-adevăr o mare surpriză dacă Arsenal s-ar regăsi în „Big Four”-ul din Premier League la finalul acestui sezon. Căci în acest moment, distanţa faţă de United şi City e abisală, iar faţă de Chelsea şi Liverpool e uriaşă.