Realitate românească pe eveniment occidental

Avem stadion nou şi Argentina adversar. Avem însă şi stilul românesc de a complica lucrurile Nimic nu se poate întîmpla în România fără ca specificul românesc să lase urme. Ne-am obişnuit cu asta, luăm totul ca atare, de parcă aşa […]

Avem stadion nou şi Argentina adversar. Avem însă şi stilul românesc de a complica lucrurile
Nimic nu se poate întîmpla în România fără ca specificul românesc să lase urme. Ne-am obişnuit cu asta, luăm totul ca atare, de parcă aşa ar fi normal. Deşi nu e.

Vine meciul cu Argentina. Prilej de maximă animaţie. Datorită numelui mare ce ne va fi adversar. Dar şi al entuziasmului legat de finalizarea construcţiei noului stadion, cu care putem şi noi, în sfîrşit, să ne aliniem la standardele pe care le vedem la televizor. Sună bine. De aici încolo apar realităţile româneşti. Şi întrebările care de regulă rămîn fără răspuns.
Deocamdată a început nebunia biletelor. Care se vînd doar pe internet. De ce doar pe internet? Iată o primă întrebare. Pentru a se evita specula. Zău? În mintea celor care se ocupă de acest aspect se păstrează probabil imaginea bişniţarilor burtoşi din faţa stadioanelor. Pe cît punem pariu că-i vom vedea şi pe 10 august? Oricum specula deja a început, pe diverse site-uri se vînd la un preţ de 10 ori mai mare bilete care, fizic, încă nu există. Apoi, comercializînd exclusiv pe net, scoţi din calcul acei oameni care fie n-au (conform ultimelor studii, sîntem ultima ţară din UE în privinţa accesului populaţiei la internet, undeva sub 50 de procente), fie n-au obişnuinţa unor astfel de tranzacţii. Nu se puteau totuşi vinde bilete şi la casele stadionului? Sigur, se făcea coadă, dar asta se întîmplă şi la Londra, şi la Madrid, şi la Milano.

Să zicem că depăşeşti handicapul. Mai întrebi în stînga, în dreapta, te descurci. Şi cumperi. Doar două bilete de fiecare. De ce doar două? Francezii, de exemplu, pun limita la 6, spaniolii şi italienii la 8. Se puteau pune lejer 3, astfel ca o familie standard să aibă siguranţa că va putea sta reunită, fără emoţia că mama, sau al doilea copil, va sta la 17 rînduri distanţă.
Să admitem că e greu de vîndut pe net bilet cu loc. Dar la noi se vinde pe tribună, astfel că dacă eşti ghinionist te poţi alege cu un loc prost, fix lîngă un sector unde preţul e mult mai mic. De ce nu se putea organiza totuşi vînzarea pe sectoare? Aşa de greu e să faci un soft de genul ăsta, care să-ţi permită să alegi şi, eventual, să-ţi asumi riscul de care aminteam mai sus, în cazul în care locurile în sectoarele bune au fost deja epuizate.

Ne asumăm şi riscul ăsta şi luăm cele două bilete. Dacă s-ar fi vîndut şi la case, poate că am fi mers de cu seară la rînd, am fi dormit acolo, ca la Wimbledon, treaba noastră, numai ca să putem lua un grup de 10 bilete, să stăm împreună cu prietenii. Acceptăm ideea că vom comunica prin sms-uri între noi pe stadion şi trecem la următoarea etapă. A plăţilor suplimentare. A taxelor. Care sînt mai multe şi mai mari ca peste tot. Vă miră?

Ufff, am achitat tot, deci sîntem în regulă. Oare? Oare am scăpat de emoţii? Hmm. De văzut cîte reclamaţii o să apară, cîţi oameni care au cumpărat bilete şi nu vor intra în posesia lor vom avea. Apoi urmează detaliile. Nu se ştie încă dacă există locuri de parcare, cîte, unde. Nu se ştie cum şi ce se va cumpăra în interiorul arenei. Nu se ştie cum se procedează cu locurile pentru handicapaţi.

Cu toate aceste întrebări, biletele se vînd într-un ritm ameţitor. Lumea cumpără, pentru că e obişnuită să fie tratată astfel. Pe asta se bazează toţi.