Teoria ultimului rezultat

Rafa Benitez şi Frank Rijkaard sînt şomeri de lux, achitînd azi nota de plată pentru ratările din trecut.

Fotbalul are regulile lui, curiozităţile lui şi, de foarte multe ori, paradoxurile lui. Nu întotdeauna ce e bun astăzi va fi la […]

Rafa Benitez şi Frank Rijkaard sînt şomeri de lux, achitînd azi nota de plată pentru ratările din trecut.

Fotbalul are regulile lui, curiozităţile lui şi, de foarte multe ori, paradoxurile lui. Nu întotdeauna ce e bun astăzi va fi la fel de bun mîine şi, viceversa, ce e prost va rămîne în acelaşi stadiu şi în viitor. Iar în ceea ce-i priveşte pe antrenori, lucrurile sînt şi mai complicate.

Vă propun pentru azi două situaţii în care se regăsesc două personaje importante din universul fotbalistic. Rafa Benitez şi Frank Rijkaard au cîştigat, în 2005, respectiv 2006, Liga Campionilor. Cu Liverpool şi Barcelona. De atunci, traiectoria lor a fost în continuă cădere, iar azi cei doi se găsesc în postura şomerilor de lux.

Rafa Benitez se transformase în coşmarul lui Jose Mourinho, răpindu-i de două ori şansa de a merge în finala Ligii Campionilor. Familist convins, şahist înrăit, Rafa era considerat un tactician excepţional, stilul în care pregătea partidele eliminatorii transformîndu-l într-un fel de reper din acest punct de vedere. Meticulos pînă la obsesie, nu lăsa nimic la voia întîmplării.

Marea sa problemă a venit din asocierea lui cu transferurile nereuşite făcute la Liverpool, dar în special cu lipsa de  rezultate interne, căci pe „Anfield” lumea voia titlul în Premier League mai mult decît orice. Sentimental, în 2009 l-a refuzat pe Florentino Perez, care-i punea pe tavă noul său proierct „galactic”. Dacă ar fi reuşit mai mult decît Pellegrini, iată o întrebare la care nu vom afla răspuns. Ştim însă că la Inter n-a reuşit nimic, chiar dacă o sumă de circumstanţe atenuante bat cu tărie în uşa celor care se grăbesc să-l transforme într-o nulitate. Se va întoarce, nu e genul care să stea degeaba, chiar dacă stă degeaba pe 5 milioane de euro, cît era contractul la Inter. Şi asta e o altă problemă, e un antrenor scump, cu mulţi asistenţi, scumpi şi ei, astfel că puţine sînt cluburile care şi-l permit. Destinaţia perfectă rămîne tot Premier League, căci acolo sînt bani. Mare atenţie la Chelsea, care, la o lună de la terminarea sezonului, n-are încă  nimic pe bancă.

Frank Rijkaard e un alt exemplu. După ce a recompus, în timp record totuşi, o Barcelona intrată într-o perpetuă criză de nervi, a părăsit „Camp Nou” pe uşa din spate. I se reproşează lipsa de fermitate – în Spania era denumit „el hombre tranquillo” – cu care trata derapajele extrasportive ale fotbaliştilor săi. Adeptul atmosferei, al prieteniei cu vestiarul, a terminat prin a-i scăpa de tot din mînă pe Ronaldinho, apoi pe Deco şi, în cele din urmă pe Eto’o, care nu suporta să fie tratat altfel. A fost momentul în care colţul extrem de puternic al catalanilor i-a semnat sentinţa. A urmat episodul Galatasaray, nefericit complet, căci Rijkaard, părăsit complet de personalitate în faţa starurilor echipei, e principalul responsabil al dezastrului Galatei şi nu Hagi, aşa cum se grăbesc să susţină diverşi habarnişti cu ifose de specialişti.

Acum Rijkaard e implicat la un proiect electoral la Bilbao, asta după ce a fost refuzat de Aston Villa, unde se propusese singur.

„Eşti la fel de bun ca ultimul tău rezultat”, iată o teorie care-i aparţine lui Mircea Lucescu şi a fost emisă undeva prin 1985. Şi care, cel puţin în aceste cazuri, se cam confirmă.