Lacrimi de căpitan

L-am revăzut la „Replay” pe Hagi plîngînd. Apoi am citit mailul lui Chivu şi am plîns de mila fotbalului românesc Luni seară, puţin înainte de miezul nopţii. Pe TVR 1 este „Replay”, o altfel de emisiune faţă de ce sîntem […]

L-am revăzut la „Replay” pe Hagi plîngînd. Apoi am citit mailul lui Chivu şi am plîns de mila fotbalului românesc

Luni seară, puţin înainte de miezul nopţii. Pe TVR 1 este „Replay”, o altfel de emisiune faţă de ce sîntem obişnuiţi, un excelent prilej de aduceri aminte, o fantastică oportunitate de a te întoarce în timp. Pentru suporteri, dar şi pentru noi, cei din presă, care revedem perioadele tinereţii, începuturile meseriei, cînd n-aveam atîtea canale de sport, dar aveam pasiune, cînd nu se cereau zeci de milioane pentru un campionat bălmăjit şi corupt, dar mergeam la Mondiale, cînd n-aveam finanţatori galăgioşi şi nesimţiţi, dar îl aveam pe Hagi.

Luni seară, aşadar, la „Replay” a fost un moment special. L-am revăzut pe Hagi, plîngînd, pe „23 August”, în momentul în care spunea că se retrage şi lumea striga „Nu pleca / nu pleca!”. Era căpitanul „tricolorilor”, era şeful generaţiei care scosese mai multă lume în stradă decît aşa-zisa Revoluţie, era simbolul nostru, din punct de vedere fotbalistic, şi nu numai.

Întîmplarea face ca tot în aceste zile, un alt căpitan al „tricolorilor” să-şi anunţe retragerea. Cristi Chivu. Singurul român care a cîştigat Liga Campionilor, singurul român campion mondial al cluburilor, românul cu cele mai multe trofee la echipele de club a anunţat şi el că nu mai doreşte să îmbrace tricoul primei reprezentative, cu banderolă cu tot. A făcut-o pe mail, adaptat parcă la timpurile moderne, cînd, iată, Gazeta se poate citi şi pe iPad. Însă pe calculator, fie el şi iPad, nu se văd lacrimile. Dar oare ele or fi existat?
Fiecare are dreptul la decizii. Nimeni nu-l poate învinovăţi pe Chivu. Dominique Antognoni a scris luni, în ediţia tipărită a Gazetei Sporturilor, cum se vede, de la Milano, această retragere. Foarte multe lucruri corecte, foarte multe lucruri adevărate. S-au adunat în două pagini de ziar şi într-o singură semnătură, stilul de jurnalist italian, opinia de fan al Interului, dar şi multe din gîndurile lui Cristi, cu care Dominique se întîlneşte destul de des pe la Milano. Gînduri pe care Cristi nu le-a spus niciodată public, pentru că n-a vrut să agite apele, dar şi pentru că el nu prea vorbeşte cu presa română.

Poate dacă le-ar fi spus, l-am fi înţeles întru-totul, iar imaginea sa ar fi fost alta. Se prea poate ca pe el să nu-l intereseze imaginea. E un om împlinit, din toate punctele de vedere, ce mai contează ce spun unii şi alţii, nu? Nu contează nici măcar sentimentul de frustrare pe care o avem noi, cei care n-am avut valoarea şi şansa de a trăi la cîţiva paşi de un Dom, frustrarea aşadar că tocmai căpitanul „naţionalei” se retrage exact înaintea unui meci al ultimei şanse, cel cu Bosnia. De ce n-a mai vrut să joace acest ultim meci şi abia apoi să se retragă? Iată o întrebare de jurnalist român, nu italian, la care mai sper să pot primi un răspuns.

Luni seară, l-am revăzut pe Hagi plîngînd. Am plîns şi eu atunci, în acea noapte de vară a anului 1998, aşa cum am plîns după Suedia, în ’94. Mulţi poate au plîns şi acum, cînd au revăzut ori au văzut în premieră episodul (au trecut totuşi 13 ani de atunci!).

Citind scrisoarea lui Cristi Chivu nu m-a încercat nici o reacţie. Hagi a fost căpitanul Generaţiei der Aur. Cristi este doar al generaţiei ratate. Poate pentru asta aş putea să plîng. Eu, care nu trăiesc la Milano, nu ţin cu Inter, dar aş da orice pentru încă o noapte, la Universitate, după o mare victorie a „tricolorilor”. Cu căpitan sau fără.