Ziua cînd am condus lumea

Pe 7 mai 1986, Bucureştiul era capitala fotbalului. După 25 de ani, la Steaua nu mai sînt permise nici măcar amintirile

Se fac 25 de ani de cînd, vorba unui promo, am fost şi noi stăpînii lumii. 7 mai […]

Pe 7 mai 1986, Bucureştiul era capitala fotbalului. După 25 de ani, la Steaua nu mai sînt permise nici măcar amintirile

Se fac 25 de ani de cînd, vorba unui promo, am fost şi noi stăpînii lumii. 7 mai rămîne o bornă importantă în fotbalul românesc, poate cea mai importantă. Pe 7 mai 1986 o echipă din România aducea Cupa Campionilor Europeni la Bucureşti.

Steaua, clubul în sine, nu face nimic pentru a marca această dată. Măcar un şpriţ, ceva, putea şi finanţatorul să dea, eventual sacrifica o oaie-două şi punea şi de un grătar. Sau putea să-i dea prin cap să se asocieze cumva cu concertul Shakirei. Care Shakira e combinată cu Gerard Pique, care Gerard Pique joacă la FC Barcelona, care FC Barcelona era bătută de Steaua în 1986. Ca să nu mai spun că bunicul lui Pique, pe numele său Amador Bernabeu, era vicepreşedintele Barcelonei în 1986. Poftim cîte legături!

Pe de altă parte, nu e nici o mirare că finanţatorul nu e parcurs de nici o emoţie cînd se vorbeşte despre 7 mai 1986. Pe vremea aia era un demn habarnist în ale fotbalului, nu că acum ar fi o enciclopedie, şi un destoinic crescător de animale. Pesemne că-şi aduce mai repede aminte cum mergea iaurtul pe 7 mai 1986 decît că Lăcătuş şi Balint au transformat penaltyurile decisive. Cine au fost cei care au ratat deja e prea mult.

Să revenim la oile noastre! Merge în context. Şi să vorbim despre un lucru important. La care astăzi nici măcar n-am avea curaj să visăm. În 1986 am avut o echipă care a bătut Barcelona. Sînt destui care spun acum că meciul a fost prost, că Steaua doar s-a apărat şi a avut noroc. OK, şi ce dacă? Ideea rămîne. Aşa prost cum a jucat, Steaua a fost egala Barcelonei timp de 120 de minute şi a bătut-o la penaltyuri. Iar acel meci nu reprezintă sub nici o formă caracteristica fotbalului Stelei din acea perioadă, absolut strălucitor pe alocuri. „Tiki-taka Barcelona” nu era o caterincă ieftină, zău că era chiar o realitate! Steaua din 1986 pasa mult mai repede decît Steaua de azi, viteza de joc de atunci era peste cea de azi. Luaţi de curiozitate orice meci de atunci, returul cu Anderlecht spre exemplu, şi o să vă convingeţi.

Ce s-ar întîmpla azi la un meci cu Barcelona nu-i greu de imaginat. Au trecut 25 de ani de cînd jucam de la egal la egal cu ei. Între timp, noi am scăzut încontinuu, iar ei au crescut constant. Ei au investit sute de milioane de euro într-o academie de fotbal devenită astăzi un model pentru toţi, noi n-am investit în nimic, dimpotrivă, am distrus şi ce aveam. În timp ce ei finanţează calitatea, la Steaua se finanţează doar mediocritatea.

Sînt lucruri pe care banii nu le pot cumpăra. Aşa cel puţin se spune într-o reclamă tv. Se mai spune ceva acolo: „Fericirea copilului meu e nepreţuită”. Pe 7 mai 1986, milioane de oameni au fost fericiţi. Copiii de atunci au devenit oameni mari, oamenii mari de atunci au mai îmbătrînit. Amintirile lor sînt nepreţuite. Amintirea fericirii de atunci. Şi nici un finanţator din lume nu va putea cumpăra acest sentiment!