“Naţionala” indiferentă

Am început să ne dorim să retrăim chiar şi marile eşecuri ale României. Măcar atunci contam în altfel de lupte decît cele cu Luxemburg, pentru evitarea ultimului loc E deja o teorie confirmată că ponderea echipelor naţionale în repartizarea sentimentelor […]

Am început să ne dorim să retrăim chiar şi marile eşecuri ale României. Măcar atunci contam în altfel de lupte decît cele cu Luxemburg, pentru evitarea ultimului loc

E deja o teorie confirmată că ponderea echipelor naţionale în repartizarea sentimentelor iubitorilor de fotbal e în continuă scădere, raportat mai ales la cluburi. Către cluburi se îndreaptă interesul, pasiunea, şi e normal pe undeva să fie aşa. Sentimentul de mîndrie patriotică, pe care se aşezau bazele ataşamentului faţă de prima reprezentativă a unei ţări, s-a mai diminuat, mai ales de cînd lumea a început să circule de colo colo cu mai multă uşurinţă.

La noi a fost un pic altceva decît la alţii. Imediat după ’89, cînd a început exodul fotbaliştilor către alte orizonturi, echipa naţională era singurul motiv de mîndrie al unui fotbal măcinat de corupţie, de incompetenţă, de lipsa crasă de valori. Generaţia de Aur, în schimb, avea rezultate, turneele finale erau ceva uzual, ba chiar ne supăram tare, cazul Euro ’96, cînd nu reuşeam mare lucru pe acolo. Am urcat şi am tot urcat, am ajuns pe locul 3 în lume la un moment dat, ne obişnuiserăm să privim totul de la înălţime.

Apoi a urmat căderea. Cu atît mai dureroasă cu cît cădeam de sus. Pe undeva previzibilă, căci ceea ce se întîmplă acum e rodul evident al dezinteresului celor ce conduceau fotbalul nostru faţă de competiţia internă. În umbra „naţionalei” se făceau cele mai murdare jocuri posibile. Abia acum se achită nota de plată, se plăteşte factura.

În timpul turneului din Cipru scriam că „relaţia noastră cu naţionala a evoluat în cel mai prost sens posibil. Ne-am îndrăgostit în anii ’90, am petrecut momente fericite împreună, am plîns cînd ne-am despărţit, după Slovenia sau Copenhaga. Acum ne e indiferentă. Dacă nu va reuşi să ne convingă, vom intra în ultima fază a relaţiei. Cea fatală. Atunci cînd nu vom mai dori să auzim de ea”.

Nu ne-a convins. Ceea ce am văzut în Bosnia ne îndrumă spre acea ultimă fază. Mulţi deja au atins-o. Destui însă trăim un paradox. Am vrea să retrăim măcar acele momente de colosală tristeţe, Suedia, Slovenia ori Copenhaga. Am vrea să plîngem, dar să avem după ce plînge. Am vrea să fim furioşi, dar nu pe neputinţa noastră, aşa cum e acum. Am vrea să putem să dăm vina pe ghinion, pe arbitru, pe teren, pe vreme, am vrea să credem că ele sînt responsabile de eşecul nostru. Am vrea să trimitem din nou zeci de mii de mailuri unui arbitru, aşa cum am făcut cu Urs Meier, am vrea să plîngem alături de Contra, ca după Slovenia, să ne rugăm alături de Iordănescu, ca la Copenhaga, să fim alături de Hagi la primul său eşec ca antrenor. Apropo, noi ziariştii am vrea să fim certaţi de Hagi, aşa cum s-a întîmplat în 1998 (mulţumim „Replay” pentru aducerile aminte), în loc să fim certaţi de Torje. Am vrea să ajungem măcar să ratăm calificările în ultima rundă, în ultimele secunde. Am vrea să contăm.

În concluzie, am vrea să suferim. Dar nu mai avem pentru cine. Echipa naţională ne-a ucis şi dreptul la suferinţă.