Barcelona, pasiune, ritm şi stil plus detaliile care fac diferenţa

Fotbalul propus de Barcelona face ca rivalul să nu ştie ce tactică să abordeze. Arsene Wenger n-a fost fidel stilului său şi a terminat prin a fi învins

„Fotbalul e o sumă de detalii”. A spus-o Johan Cruyff. Detalii […]

Fotbalul propus de Barcelona face ca rivalul să nu ştie ce tactică să abordeze. Arsene Wenger n-a fost fidel stilului său şi a terminat prin a fi învins

„Fotbalul e o sumă de detalii”. A spus-o Johan Cruyff. Detalii care, într-o confruntare de Champions League, teoretic un duel între două echipe de valori apropiate, fac diferenţa.

Primul detaliu. Wenger şi-a trădat filozofia despre fotbal. Arsenal nu are jucători capabili să interpreteze partitura pe care şi-a dorit-o Wenger. A jucat ca niciodată, dar a pierdut ca întotdeauna în faţa Barcelonei. Pentru că Barcelona, atunci cînd e lăsată, te implică în fotbalul pe care-l doreşte, te aruncă într-un vîrtej de pase şi acţiuni individuale căruia nu-i poţi rezista decît dacă îi dai norocului tricoul echipei tale. Wenger s-a vrut Mourinho, în condiţiile în care n-are apărarea lui Inter din sezonul trecut, n-are la mijloc tripleta Zanetti-Cambiasso-Motta, care să închidă tot, nu-l are pe Sneijder cu a sa  ştiinţă a jocului, iar Nasri şi Rosicky n-au capacitatea de a alerga, înainte şi înapoi pe benzi, precum Eto’o ori Pandev. Aici e al doilea detaliu. Cei doi fundaşi laterali s-au văzut în permanenţă puşi în situaţie de unu contra doi, pe dreapta Sagna era mereu prins între Villa şi Adriano, iar în stînga, Clichy între Pedro şi Dani Alves.

„Cel mai bun fundaş trebuie să fie atacantul”. Tot Cruyff a zis-o. La el era Romario, şi al său pressing continuu. Dar asta era acum 20 de ani. Acum pressingul e al tuturor, de la Messi la Iniesta sau Xavi. Cu Arsenal, marile ocazii au apărut ca urmare a pierderii posesiei de către „tunari”. Revedeţi faza primului gol şi tranziţia incredibil de rapidă de la recuperare spre atac, pe fondul unei apărări ce nu era pregătită pentru aşa ceva. Execuţia ulterioară a lui Messi ţine de altceva, e, de fapt, încă un detaliu.

59% a fost procentajul paselor reuşite ale lui Arsenal, aşadar 41% au fost pase greşite, egal recuperări ale Barcelonei

84% a fost procentajul paselor reuşite de Barcelona

„Niciodată nu trebuie să-i oferi arbitrului motive”. Asta a zis-o Mourinho, căci el e stăpînul absolut al detaliilor. Era la Porto pe atunci şi-i venea la îndemînă să zică, pentru că era imediat după prima manşă a semifinalei Porto-Deportivo, din 2004, cînd Markus Merk îl dă afară pe Jorge Andrade, de la Depor, pentru un gest mai degrabă amical făcut către Deco, cel mai bun prieten al său.

E un alt detaliu. Dar asta trebuia să-i spună Wenger şi lui Van Persie, care se trezeşte să tragă în minge după fluier, în ofsaid fiind. Revedeţi faza! Van Persie se uită exact către arbitrul asistent atunci cînd preia mingea, deci ştie sigur că e în ofsaid. Continuă faza, trage la poartă, apoi spune că n-a auzit fluierul. Cine a fost pe Camp Nou ştie că atmosfera e departe de a fi vulcanică. Un jucător cu valoarea şi experienţa lui Van Persie n-are voie să-şi lase echipa în inferioritate cu un gest prostesc.

Apropo de Van Persie. Încă un detaliu. Se spune că nimic nu-i întîmplător, că roata se întoarce, iar şi iar, şi că nimic nu rămîne nepedepsit. În ultima săptămînă, inclusiv la conferinţa de presă de luni seară, Wenger a anunţat că olandezul e accidentat, pentru ca marţi seară să-l folosească din primul minut.
Straniu. Singurul şut expediat spre poarta lui Valdes de Arsenal a fost acesta al lui Van Persie.

19 – 0 e raportul şuturilor spre poartă în Barcelona – Arsenal

10-0 e raportul şuturilor pe poartă în Barcelona-Arsenal

CUM JOACĂ BARCELONA
Toată lumea ştie cum atacă Barcelona. 4-3-3, tiki-taka, pressing, pase filtrante de la Xavi şi Iniesta, urcări Dani Alves, la care se adaugă Messi, el însuşi o instituţie. La prima vedere pare simplu. Priviţi graficul alăturat. Nu-i aşa că nu înţelegeţi nimic? Asta e şi ideea. Pentru că nici adversarii nu prea înţeleg. Tactica lui Guardiola e un fel de „no tactic”, o entropie generală, o schimbare continuă de poziţii şi o asociere permanentă pentru a crea superioritate.

Această ultimă idee e, de fapt, fundamentul. Asocierea permanentă a jucătorilor. Iniţierea acţiunilor de atac e, în general, blajină, cu mijlocaşul închizător, de regulă Busquets, dar în ultimul timp şi Mascherano, coborînd între cei doi „centrali” şi permiţînd astfel deschiderea echipei, ca un evantai, pe toată lăţimea terenului. Apoi începe posesia, asocierea, ruperile de ritm şi entropia. Asocierea e geometrică, în triunghiuri sau patrulatere, iar entropia e dată de poziţia jucătorilor, care nu-i fixă niciodată, căci acum îl vedem pe Xavi în stînga, peste două minute apare în dreapta, la fel Iniesta, la fel Villa sau Pedro, care schimbă mereu benzile, ca să nu mai vorbim de Messi, care pare protagonistul filmului „Un bărbat multiplicat”.

Paradoxal însă, majoritatea golurilor Barcelonei nu vin din acţiunile de atac, ci din mingile recuperate de la adversar, urmate imediat de contraatac, pe aceleaşi coordonate, asociere şi geometrie.

798 de pase corecte au reuşit fotbaliştii Barcelonei contra lui Arsenal, care n-a dat decît 204

38 de pase au schimbat Xavi cu Dani Alves, cea mai mare asociere între doi jucători

CUM POŢI BATE BARCELONA
La prima vedere, pare imposibil să nu pierzi în faţa Barcelonei, în special pe „Camp Nou”, unde dimensiunile generoase ale terenului se pliază perfect pe stilul de joc al catalanilor. Unii au mai reuşit. Mourinho de exemplu, anul trecut cu Inter, Esteban Vigo (cel dat afară de prost de la Dinamo) în toamnă cu Hercules, Laudrup, tot în toamnă, cu Mallorca, ori Manolo Preciado, acum o lună, cu Sporting Gijon. Au mai încercat şi alţii, ultimul fiind mexicanul Aguirre, sîmbăta trecută, în Barcelona-Zaragoza 1-0, însă a fost de ajuns o singură eroare.

În mare, toţi s-au fixat pe modelul Mourinho. Un catenaccio modernizat, o aglomerare în zona liniei de 16 metri, pe două linii cît mai apropiate, agresivitate la limita maximă a regulamentului, un eroism dus pînă la extrem şi o cît mai mare atenţie la detalii.

O formulă secretă nu există. Însă, cel puţin pînă acum, nici n-a apărut vreo echipă invincibilă.

E CEA MAI BUNĂ ECHIPĂ DIN ISTORIE?
Este întrebarea pe care şi-o pun toţi cei care se uită la fotbal. Nu există însă un răspuns. La fel cum Messi nu poate fi comparat cu Maradona, la fel cum Maradona n-a putut fi comparat cu Pele, la fel nu poate fi comparată această echipă a Barcelonei. Referinţe în fotbalul mondial au tot fost. Real Madridul lui Di Stefano, din anii ’60, de 5 ori cîştigătoare în Cupa Campionilor. Benfica lui Eusebio. Sau Milanul lui Sachi, poate cea mai seducătoare echipă propusă vreodată de fotbalul italian.

În mod evident însă, Barcelona e cea mai bună echipă a momentului. Şi, consecinţă logică, este echipa cu cel mai mare număr de fani în afara Spaniei şi care generează, de asemenea în afara Spaniei, cele mai mari audienţe la TV.

DE CE S-AR TEME GUARDIOLA DE LUCESCU?
„N-aş vrea să jucăm cu Şahtior. Cunosc bine această echipă şi nu-mi place”. E declaraţia lui Guardiola. Atunci cînd antrenorul celei mai bune, mai lăudate, mai mediatizate echipe a momentului spune asta în conferinţa de presă de după calificarea cu Arsenal, ceva motive o avea. Cînd Lucescu a zis că Şahtiorul său joacă precum Barcelona, toată lumea a rîs de el. De aici poate şi teama lui Pep. Care vine şi din elemente concrete. În sezonul 2008-2009, Barcelona a avut mari probleme la Doneţk, unde a bătut abia în prelungiri, după ce intrase Messi în teren şi după deja celebrul scandal cu Bojan care a uitat să dea înapoi Şahtiorului o minge. Apoi, în sezonul 2009-1010, cele două s-au întîlnit în Supercupă, la Monte Carlo, iar Guardiola a trebuit să aştepte 117 minute pînă să poată celebra un gol, cel al lui Pedro, decisiv pînă la urmă.