S-a supărat Harry!

Kewell se plînge că nu se înţelege cu Hagi şi ameninţă cu plecarea. E posibil ca Galata să aibă de cîştigat dacă australianul se ţine de cuvînt Harry Kewell e supărat. Spune că nu se mai înţelege cu Hagi, că […]

Kewell se plînge că nu se înţelege cu Hagi şi ameninţă cu plecarea. E posibil ca Galata să aibă de cîştigat dacă australianul se ţine de cuvînt

Harry Kewell e supărat. Spune că nu se mai înţelege cu Hagi, că nu vorbeşte aceeaşi limbă, fotbalistic evident, cu el. Şi că, în mod logic, ar cam vrea să plece dacă Hagi este confirmat pe banca tehnică a Galatei. Harry Kewell nu e supărat cînd îşi verifică situaţia contului din bancă. 3,5 milioane de euro încasează pe an australianul de 32 de ani, un salariu bunicel oriunde. Spre comparaţie, Pedro de la Barcelona, un pic campion mondial, cîştigă ceva mai mult de 2 milioane, Di Maria, de la Real Madrid, la fel, iar Xabi Alonso, un pic de campion mondial şi el, plus european, cîştigă fix cît Harry, 3,5 milioane de euro, net, pe sezon.

Harry Kewell are şi un refren pe care cei de la Galata îl pun la staţia stadionului de fiecare dată cînd el dă un gol, „Daddy Cool”, după piesa celor de la Boney M. Obiceiul fusese iniţiat de fanii lui Liverpool, oraş predispus la simţ muzical sensibil, dar adoptat imediat de suporterii Cim Bom, mari amatori şi ei de replici foarte bine făcute.

Nu ştiu dacă lui Hagi îi place Boney M sau dacă melodia respectivă se numără printre favoritele lui. Ştiu că a avut ocazia s-o asculte de doar două ori şi niciodată n-a dansat de fericire pe ritmurile ei. Prima dată se întîmpla la derbyul pierdut cu Beşiktaş, cînd Kewell a dat golul de 1-2, care n-a contat, apoi recent, la 4-2 cu Eskisehirspor, cînd a dat golul de 3-0. Cel de-al treilea gol în epoca Hagi s-a produs în deplasarea cu Kasimpasa, deci „no music”.

Ce face Kewell pe teren pentru a justifica 3,5 milioane? Puţin, foarte puţin, vorba lui Dem Rădulescu. Cam în aceeaşi situaţie sînt, la Beşiktaş, Guti, care strînge 4,5 milioane, sau Quaresma şi Simao, care cîştigă şi ei 3,5 milioane. Şi, nu întîmplător, antrenorul lui Beşiktaş, Bernd Schuster, e şi el foarte abătut din pricina rezultatelor proaste.

E un obicei al başkanilor turci, mari amatori de astfel de suveniruri. Adoră băile de mulţime de la aeroporturi, adoră stadioanele pline de oameni veniţi să vadă nişte staruri care văd în campionatul Turciei un loc numai bun pentru a-şi încheia cariera, un drum spre pensionare excelent remunerat însă. Fanii turci îl iubesc, e totuşi un nume venit, însă Hagi n-are nevoie de postere pe care să le venereze lumea, ci de băieţi care să alerge, să pună osul. Aşa se explică, poate, aducerea lui Culio şi Bogdan Stancu, căci amîndoi adună cu multă generozitate kilometri parcurşi.

Nici Frank Rijkaard şi nici Michael Skibbe n-au avut personalitatea de a se pune contra răsfăţatului tribunei. Poate că nici n-au avut motive. Hagi are această personalitate, căci, dincolo că reprezintă, pentru fanul lui Galata, infinit mai mult decît Kewell, a avut mereu ceva împotriva celor care nu dau totul pentru echipa care-i plăteşte. A făcut-o cu Elano, care abia dacă transpira la meciuri, a făcut-o cu Misimovici, pe acolo e şi Milan Baros, alt amator de bani mulţi, Ferrari şi femei frumoase, dar reticent la transpiraţie.

Mai trebuie doar ca başkanii să înţeleagă ce vrea Hagi, să-i respecte deciziile şi să aibă răbdare. Exemplul Bursaspor, o campioană fără mari vedete, e totuşi proaspăt.