Un Fenomen mai puţin

Vine o zi cînd se va sfîrşi. Nu cred că Ronaldo a auzit de Holograf, însă teza melodiei, pe cît de tristă, pe atît de adevărată, e mai prezentă ca oricînd în viaţa starului brazilian. Ronaldo cel adevărat, primul şi […]

Vine o zi cînd se va sfîrşi. Nu cred că Ronaldo a auzit de Holograf, însă teza melodiei, pe cît de tristă, pe atît de adevărată, e mai prezentă ca oricînd în viaţa starului brazilian. Ronaldo cel adevărat, primul şi singurul „El Fenomeno”, a decis să se retragă. Şi a explicat: „Nu mai pot. Mă gîndesc cum să joc o fază, însă corpul nu mă mai ascultă. Timpul meu s-a sfîrşit”. O explicaţie simplă, precum păreau golurile sale, dar emoţionantă, aşa cum a fost întreaga lui carieră.

Pentru că Ronaldo a avut o incredibilă predispoziţie pentru suferinţă, o logodnă parcă fără sfîrşit cu ghinionul, un blestem pe care s-a chinuit în permanenţă să-l nege. De fiecare dată cînd cariera lui a fost pusă sub semnul întrebării a reuşit să se ridice, s-o ia de la capăt şi să revină în prim-plan. Pînă cînd a simţit şi a înţeles că nu mai poate.
După Maradona, Ronaldo a fost primul personaj mediatic al fotbalului modern. L-am văzut apărînd, crescînd, jucînd, marcînd, plîngînd şi apoi dispărînd. A înşirat goluri şi femei, a înscris pe unde a putut, a prins pagini întîi în publicaţii de toate culorile şi genurile, a strîns deopotrivă elogii şi ironii, articole şi caricaturi. Totul cu uşurinţa cu care a împletit trofeele strălucitoare cu accidentările teribile. I-au plăcut viaţa şi fotbalul. Le-a făcut pe amîndouă cu pasiune. Cînd a trebuit să joace, a jucat, cînd a fost să se distreze, s-a distrat.
Ne va lipsi Ronaldo. Poate cel mai bun atacant din istoria fotbalului, într-o dispută cu Van Basten, un alt colos cu genunchi de cristal. Ne rămîn golurile sale, fuleul său incredibil, simţul fantastic de anticipaţie, dinţii pe care şi-i dezvelea după ce marca, poveştile sale amoroase, strînse toate într-un sertar al memoriei. Avem un fenomen mai puţin, dar o legendă în plus.

Nu cred că poate cineva uita acea seară de aprilie a anului 2000. Trebuia să fie una fericită pentru Ronaldo, dar a fost un alt coşmar. Atunci, pentru o clipă, lumea fotbalului şi-a ţinut respiraţia, căci strigătul său de durere, lacrimile de pe obraz şi privirea îngrozită către genunchiul ce-l trădase din nou au ieşit de pe „Olimpico” din Roma şi s-au plasat ca un nod în gîtul celor care au văzut faza în direct sau mai apoi imaginea.

Cînd şi-a anunţat retragerea, Ronaldo a plîns. Nu-l mai durea genunchiul, dar sigur îl durea sufletul. Atunci cînd au cu adevărat motive, şi bărbaţii plîng, cîteodată.