Românii altora

Din ce în ce mai mulţi tineri români vor începe să joace pentru alte naţionale, urmare a exodului de forţă de muncă din ultimii 10 ani

Astăzi, numele lui Cristi Ponde nu vă spune, cu siguranţă, mare lucru. Nici n-ar […]

Din ce în ce mai mulţi tineri români vor începe să joace pentru alte naţionale, urmare a exodului de forţă de muncă din ultimii 10 ani

Astăzi, numele lui Cristi Ponde nu vă spune, cu siguranţă, mare lucru. Nici n-ar avea cum. Deocamdată. E un băiat de 16 ani, pe care Gazeta Sporturilor l-a descoperit acum 6 ani, plecînd de la o ştire destul de ascunsă din cotidianul portughez Record. Avea 10 ani, juca la copii lui Olhanense, o echipă din Algarve, zona turistică atît de celebră a Portugaliei, unde lucrau părinţii lui, doi maramureşeni get-beget, ca şi Cristi de altfel. Se anunţa de atunci un mare talent, impresarii începuseră să-i dea tîrcoale, la fel şi cluburile mari.

A ales Sporting Lisabona.  Poate şi pentru că Marius Niculae era pe atunci acolo, poate pentru că a simţit că Sporting, cu celebra sa Academie de la Alcochete, îi va oferi cele mai bune condiţii.

Joi, tot în în Gazeta Sporturilor, am aflat că Ponde e deja sub contract cu Sporting, s-a antrenat de cîteva ori cu echipa mare, a primit cetăţenia portugheză şi a ales deja să joace pentru Portugalia. Asta şi pentru că, spre deosebire de Bucureşti, de la Lisabona a simţit o oarecare preocupare, a se citi diferenţa dintre delăsarea specific bucureşteană şi grija celor din fotbalul adevărat pentru viitor.

E o situaţie cu care ne vom confrunta din ce in ce mai mult în anii viitori. Cristi Ponde e doar un exemplu, căci abia de acum vom începe să depistăm tot felul de nume de români pe la echipe din Spania, Portugalia ori Italia, urmare a exodului masiv către aceste ţări, din anul 2000 încoace. Mulţi dintre compatrioţii noştri plecaţi în căutarea unui viitor mai bun, departe de „Land of Choice”, aveau copii, pe care i-au îndreptat spre fotbal (sau alte sporturi) cu garanţia că dacă au talent, el poate fi fructificat, fără a fi nevoie de sacoşe, plicuri sau alte intervenţii.

Iar aceşti tineri, dacă va fi cazul, vor alege, ca şi Cristi Ponde, ţara care i-a adoptat, nu cea care i-a îndemnat pe părinţii lor să plece. Şi cine i-ar putea condamna? Patriotismul merge la politicieni, dar cu el nu plăteşti nici facturi, nici la supermarket. Doar cei care nu vor fi interesanţi pentru respectivele „naţionale” vor deveni disponibili pentru România, pentru că aşa e firesc, ne place sau nu, ăsta e mersul lucrurilor. E, într-un fel, cazul lui Bojan Krkici, care, solicitat de Serbia, s-a orientat totuşi spre Spania. Din acest punct de vedere, federaţiile noastre n-au ce face. Decît, eventual, să încerce să-şi dea interesul, să aibă cît de cît o evidenţă a acestor tineri, să arate, într-un cuvînt, că le pasă de ei. Ar fi un prim pas.