Psiholog pentru ce?

Că lucrurile nu merg chiar aşa cum trebuie la „naţionala” Franţei o arată şi această intenţie a lui Laurent Blanc de a angaja un psiholog. Atunci cînd nu ştii cum să ieşi dintr-o anumită stare mai mult sau mai puţin […]

Că lucrurile nu merg chiar aşa cum trebuie la „naţionala” Franţei o arată şi această intenţie a lui Laurent Blanc de a angaja un psiholog. Atunci cînd nu ştii cum să ieşi dintr-o anumită stare mai mult sau mai puţin depresivă, primul gînd e acela de a apela la un psiholog.

În general o funcţiona. În fotbal nu e însă acelaşi lucru. Tocmai pentru că implică infiltrarea în vestiar a unui personaj venit din lumea de afară, ceea ce fotbaliştii nu agreează. Pentru ei vestiarul e ceva mistic, o arie restrînsă, pe care o vordoar a lor, în care doresc să fie doar ei atunci cînd pregătesc bătăliile din teren.

Problema psihologului nu-i nouă, a apărut de cînd acest sport a devenit industrial, iar practicanţii săi nişte maşini care trebuie să funcţioneze indiferent de situaţiile particulare la care-i obligă viaţa. Rinus Michels, poate inventatorului fotbalului total, spunea atunci cînd avea pe mînă fabulosul Ajax al anilor 70 că „antrenorul are obligaţia de a fi în acelaşi timp şi psiholog, cîteodată şi psihiatru. El trebuie să ştie tot despre jucătorii lui. A aduce un psiholog la echipă e ca şi cum ai ruga un prieten să o cucerească el pe femeia pe care o placi, pentru că tu, ori eşti prea timid, ori eşti prea impulsiv şi te temi să nu dai greş”.

Şi se pare că Michels are dreptate. În ziua de azi, un fotbalist, de cele mai multe ori multimilionar, nu e prea convins să împărtăşească aceste călătorii mentale pe care neuronii săi trebuie să le efectueze într-o sedinţă cu un astfel de medic. El, fotbalistul, n-ar trebui să recunoască altă autoritate decît pe cea a antrenorului, şeful său direct pînă la urmă.

În 1992, la Real Madrid era antrenor Benito Floro şi el a avut ideea, ca şi Blanc acum, să aducă la echipă un psiholog renumit în acele vremuri, Emilio Cidad pe numele său. Care a reuşit să producă un adevărat atac de perplexitate în vestiar, atunci cînd, la prima sa „şedinţă”, i-a întrebat pe jucători: „Care dintre voi are curaj să-şi dea jos pantalonii şi să recite o poezie?”. După cîteva secunde de uluială generală, Chendo, unul dintre liderii echipei, a luat cuvîntul: „Hombre, nu ştiu nici o poezie, nu ştiu să recit, dar dacă tu vrei, eu o să-mi dau pantalonii jos”. Ce uitase psihologul atunci cînd încerca să aplice o metodă, probabil utilizată de el, e că fotbaliştii cunosc prea bine părţile anatomice ale colegilor, astfel că un astfel de gest n-ar fi stîrnit nici o reacţie.

Psihologul a rămas la echipă pînă la final. Iar Real Madrid a pierdut titlul în ultima etapă, la Tenerife.