«Gesturile mondiale» ale turneului final

S-a terminat şi Mondialul ăsta. Parcă prea repede, parcă abia începusem să ne obişnuim cu ritmul cotidian, cu fotbalul uneori sărac, alteori generos, în orice caz, nu păcălit, cu nesuferitele de vuvuzele, cu caracatiţa, cu gafele unora, cu reuşitele altora. […]

S-a terminat şi Mondialul ăsta. Parcă prea repede, parcă abia începusem să ne obişnuim cu ritmul cotidian, cu fotbalul uneori sărac, alteori generos, în orice caz, nu păcălit, cu nesuferitele de vuvuzele, cu caracatiţa, cu gafele unora, cu reuşitele altora. După o lună de zile de pritocit meciuri, de mestecat ştiri şi de digerat informaţii, avem acum parcă mai mult timp ca niciodată. Să ne amintim. Sau să observăm.

Ce părere aveţi de gestul lui Iniesta, „omul certat cu soarele”, aşa cum îl caracteriza Pepe Reina? De a scrie pe sub tricoul finalei acel mesaj către Dani Jarque, un prieten, dar adversar în acelaşi timp, căci regretatul Jarque a jucat la Espanol, rivala dintotdeauna a Barcelonei. Deja mi se face pielea de găină cînd îmi imaginez cum va fi primit Iniesta la partida de Primera Division cu Espanol, pe stadionul acestora, „Cornella El Prat”.

Ce ziceţi de felul în care s-au manifestat spaniolii după cîştigarea trofeului? Ce ziceţi de Reina? N-a prins nici măcar un minut, dar care a fost maestrul perfect de ceremonii, asta după ce ajutase enorm „naţionala” indicîndu-i lui Casillas unde va trage Cardozo penaltyul în „sfertul” cu Paraguay. Şi ce ziceţi de felul relativ decent în care s-au bucurat nişte campioni mondiali? Am încercat să mă gîndesc cum ar fi arătat această bucurie la noi, cu Mutu, Tamaş, Rădoi, Lobonţ şi ceilalţi „simpatici” (nu rataţi ghilimelele!).

Ce ziceţi de ceea ce s-a întîmplat în avionul ce-i aducea pe campionii mondiali spre Madrid? Veţi spune că şi la noi ar fi fost, poate, la fel. Poate, dar n-avem de unde să ştim, căci la echipa noastră naţională presa e dată deoparte, nu e primită în mijlocul „valoroşilor” componenţi ai lotului reprezentativ (nu rataţi ghilimelele!). N-o fi nici presa noastră la nivelul celei din Spania, dar nici „tricolorii” noştri n-au capacitatea de a înţelege că astfel de momente, chiar şi cele de tristeţe, prinse de camerele tv, pot schimba imaginea unui fotbalist. Poate că Lobonţ e mai haios decît Reina, poate că şi Chivu e mai mucalit decît Pique (şi chiar e), dar asta nu ştie nimeni, pentru că n-are cine să-i arate lumii. Aşa că ei rămîn cu ceea ce se vede. Şi ştiţi bine ce se vede!

Nu se poate să nu fi auzit de Sara Carbonero! Ei bine, poate cea mai cunoscută ziaristă de la acest Mondial a ales să-şi păstreze, în avionul de întoarcere, locul în spate, lîngă colegii ei. Deşi e iubita oficială a căpitanului Iker Casillas şi nimeni n-ar fi comentat dacă s-ar fi aşezat lîngă el, la Business. La fel cum nici Iker, cel care plîngea în faţa camerei Tele 5, înainte s-o sărute pe Sara în poate cel mai spontan şi mai frumos gest al turneului final, nu s-a gîndit că-i va cădea rangul dacă va pleca de lîngă colegi şi va veni, pe scaunele mai strîmte, ale ziariştilor. Nu pot să nu mă gîndesc la situaţii similare de la noi. Mai bine n-o fac, nu?

Ce ziceţi de bucuria sinceră a lui Camacho la fiecare gol al Spaniei? Au fost cam puţine, ce-i drept. Căutaţi un fost selecţioner al româniei capabil să facă un astfel de gest acum. Nu-l puneţi pe Mircea Lucescu, la el e altceva.

Hai să-i lăsăm pe spanioli! Ce ziceţi de cum s-au comportat argentinienii cu Maradona? Noi, pe Hagi, l-am desfinţat, ba nişte juniori anonimi se filmau atunci cînd îl ironizau pe cel care a dus în spate fotbalul românesc timp de atîţia ani.

Ce ziceţi de felul în care au fost primiţi olandezii şi de cum e tratat Robben?. Ce i-am fi făcut noi, oare? Să ne amintim de Mutu şi penaltyul său de la Euro.
Ce ziceţi de felul în care au reacţionat nemţii după ce echipa lor a fost iarăşi învinsă?
Ce ziceţi de decenţa italienilor şi de felul în care au ştiut să critice?
Ce ziceţi de analizele francezilor şi de rapiditatea cu care au pus la cale un plan de redresare?
Ce ziceţi de ardoarea cu care englezii îl apără pe Howard Webb, deşi poliţistul n-a avut cea mai bună prestaţie posibilă? Pentru o naţiune demnă ca Anglia, a fost totuşi o onoare să conducă finala.
Şi poate ar mai fi.
Sînt gesturi demne de naţiuni născute pentru a fi campioane, pentru a conduce lumea. Noi nu vom putea asta niciodată.