Italia ‘90. Sau cît de repede trec 20 de ani
8 iunie 1990. Nu, nu e nimic legat de Piaţa Universităţii. Care-şi derula cele mai fierbinţi zile. Nici de venirea minerilor, care se pregătea. E ceva legat de fotbal. Vine totuşi Mondialul, deja nu mai vorbim de zile pîna la […]
8 iunie 1990. Nu, nu e nimic legat de Piaţa Universităţii. Care-şi derula cele mai fierbinţi zile. Nici de venirea minerilor, care se pregătea. E ceva legat de fotbal. Vine totuşi Mondialul, deja nu mai vorbim de zile pîna la startul lui, ci de ore. În jur de 100, depinde cînd veţi fi citit aceste rînduri. Un Mondial fără România, dar din păcate cu asta ne-am obişnuit, un Mondial pe un continent încă neexplorat în totalitate, un Mondial al semnelor de întrebare pînă la urmă.
Şi totuşi, ce legătură poate fi între 8 iunie 1990 şi Mondial? Este. Atunci, în acea zi de vineri (de regulă turneele finale încep vinerea) a plecat la drum „Italia Novanta”, Campionatul Mondial din Italia cu alte cuvinte. La Milano, cu o festivitate de deschidere frumoasă, cu un imn splendid şi cu o surpriză imensă, Argentina-Camerun 0-1.
Are ceva aparte acest campionat italian. A fost primul nostru Mondial în libertate. Încă se mai auzea ecoul gloanţelor trase cu 6 luni înainte, în zilele aşa-zisei Revoluţii. Erau vremuri tulburi, confuze, cam ca astăzi dacă vreţi, dar la altă dimensiune.
Pe atunci nu ştiam ce înseamnă un telefon mobil, ne duceam liniştiţi viaţa fără internet, beam fără griji apa de la robinet, căci conceptul apă plată încă nu apăruse, habar n-aveam că există E-uri în mai toate alimentele, iar produsele „Bio” ar fi sunat ca un banc cu Bulă, făceam sport pe unde apucam, dar îl făceam pe bune, nu pe calculator. Nu exista decît o televiziune, cea de stat, devenită, credeam noi, „liberă”, dar ce bucuroşi am fost atunci să-l auzim pe Cristian Ţopescu comentînd din nou, după ani de zile în care învăţaserăm bulgăreşte, ruseşte, sîrbeşte ori turceşte, căci altfel nu aveam cum să vedem fotbal.
Cei mai tineri poate nu vor înţelege. Sau le-ar fi tare greu. Astăzi, ar fi de neconceput viaţa fără acele lucruri care, pentru noi atunci, erau de neconceput.
Italia ’90 a fost Mondialul pe care l-am gustat, picătură cu picătură. Nu ne-a scăpat nimic, căci de mult tînjeam la aşa ceva. Ne-amintim de Lăcă şi de golurile sale cu ruşii, de Roger Milla, de gafa lui Andone, de Maradona, de Rotariu ce l-a enervat teribil în seara aia de la Napoli, cînd TVR-ul a întrerupt pentru cîteva minute emisia, de Maradona din Carpaţi, adică Hagi, de capul lui Balint, de Pat Bonner şi Timofte, de Genoa, de „ce-ai făcut, măi băiatule!”, spus în direct de Dadi Graur, după ratarea penaltyului.
Sau de Toto „El Salvatore della Patria” Schilacci, de Roberto Baggio şi pletele sale în vînt, de flegma lui Rijkaard pe faţa lui Voller, de lacrimile lui Gascoigne după semifinala cu Germania, de acel „hijo de puta” citit pe buzele lui Maradona, atunci cînd italienii fluierau imnul Argentinei în finala de la Roma, cu Germania, ori de lacrimile lui Diego după acea finală cu Germania, de imaginea impecabilă a lui „Kaiser” Franz Beckenbauer, după ce nemţii au luat titlul suprem.
De reclamele pe care le ştim şi astăzi, pe dinafară. „Panasonic Dome Sound Sistem, un pas înainte în televiziune”, dar şi de „Fugi! În pantofi Adidas Torsion. Dacă vrei cu adevărat, poţi”, primele producţii de acest gen apărute pe piaţa din România.
Haideţi să vedem, sau să revedem, după caz, împreună cîteva secvenţe de atunci, într-o producţie BBC.
Partea I / Partea a II-a / Partea a III-a / Partea a IV-a
Iar în Gazeta Sporturilor, numai în ediţia tipărită însă, veţi găsi marţi, 8 iunie, întîmplări inedite, unele nespuse pînă acum, din aventura „tricolorilor” la Italia ’90.