FC BARCELONA – INTER 1-0 (în tur 1-3) » MOU Camp

Jose Mourinho a jucat exact meciul care trebuia pentru ca Inter să meargă în finala de la Madrid

Barcelona a atacat 90 de minute, a avut cea mai mare posesie văzută vreodată într-o semifinală, 83 %, dar n-a putut să […]

Jose Mourinho a jucat exact meciul care trebuia pentru ca Inter să meargă în finala de la Madrid

Barcelona a atacat 90 de minute, a avut cea mai mare posesie văzută vreodată într-o semifinală, 83 %, dar n-a putut să marcheze decît un gol, şi acela prea tîrziu

De multă vreme nu s-a mai văzut, la un asemenea nivel, un duel la care protagonişti să fie antrenorii şi nu marile vedete ce compun cele două echipe. Tot interesul s-a focalizat pe ei. Ceea ce zic, ceea ce fac, ceea ce gîndesc. Părea un meci de box, nu unul de fotbal. Într-un colţ al ringului, Jose Mourinho. Se ştia învingător la puncte, astfel că a evitat pe cît posibil loviturile directe, preferînd dansul în jurul adversarului. În celălalt, Pep Guardiola, cu obligaţia de a fi eficient, a trecut direct la atac, căutînd KO-ul, ştiind că un asalt prea lung i-ar diminua forţele. N-au mai contat celelalte 22 de nume. Nici Messi, nici Sneijder, nici Ibrahimovici sau Eto’o, nici Xavi, nici cei doi Milito, nici Zanetti, nimeni. Doar ei doi.

Mourinho a dat să intre cu acelaşi „11” ca la Milano. N-a putut, căci la încălzire s-a întîmplat ceva. Oficial, Pandev s-a accidentat. Neoficial, Mourinho s-a decis să schimbe în ultimul moment după ce a studiat şi înţeles ce vrea sa facă Guardiola. Care a surprins pe toată lumea cu un modul din care lipsea fundaşul stînga. Guardiola a schimbat sistemul, trecînd la unul cu 3 fundaşi centrali, între Pique şi Gabi Milito coborînd Toure Yaya, manevră învăţată de pe vremea cînd era pregătit de Cruyff, care i-ar fi permis o linie de 4 mijlocaşi, Messi în faţa lor, cu libertate de mişcare, Pedro şi Ibrahimovici în atac. În aceste condiţii, Pandev nu-şi prea mai avea rostul, astfel că mult mai util a devenit Chivu, pe o bandă unde Zanetti rămînea un pic însingurat.

Şahul dintr-un meci de box
Meciul de box se transformase brusc într-unul de şah. Însă unul cu arbitru. A cărui prezenţă s-a făcut simţită la eliminarea lui Motta. Într-un fel, prin felul său de a fi, Mourinho l-a transformat pe arbitru în victimă. Nu-i uşor să ai 90.000 de oameni în spate, montaţi şi inflamaţi de o campanie mediatică fără precedent, care a arătat totuşi un prim semn de slăbiciune al unei echipe care a cerut ajutorul publicului cînd în general obişnuia să-şi spulbere adversarii. Şi, cu atît mai greu e cînd aceşti 90.000 de oameni sar ca şi curentaţi la orice contact cu vreun favorit de-al lor. De Bleeckere a cedat presiunii şi a scos „roşu” direct pentru o mînă pusă de Motta pe faţa lui Busquets, cînd un „galben” ar fi fost normal şi ar fi avut acelaşi deznodămînt.

Monolog în gol
În 11 contra 11, Inter nu prea cădea pradă tentaţiei de a ataca. În 11 contra 10, italienii s-au aşezat pe două linii, au blocat orice culoar, au dublat şi chiar triplat marcajul, lăsînd senzaţia că mingea îi deranjează ori că nu ştiu ce să facă atunci cînd o au în posesie. A rezultat aşadar un monolog al Barcelonei, care ataca, ataca, ataca şi iar ataca, aplecînd terenul spre poarta lui Julio Cesar. Izbindu-se de zidul ridicat în faţa lor, catalanii au abuzat de pase laterale, de la dreapta spre stînga şi de la stînga spre dreapta, şi şuturi de la distanţă, unul singur, tras de Messi, prinzînd cadrul porţii şi fiind scos miraculos de Julio Cesar.

Nici Helenio Herrera, punte de legătură între cele două mari cluburi, n-ar fi închis mai bine. Senzaţia tuturor era că meciul se putea prelungi trei zile şi nu doar că nu se marca vreun gol, dar nici măcar o ocazie nu putea apărea la poarta Interului.

Miracolele s-au terminat
Guardiola a încercat ceva, însă din nou lipsa de efectiv i-a condiţionat mişcările. Jeffren şi Bojan au fost oamenii aleşi de Guardiola, care din nou a uitat de Henry. Cei doi sînt buni cu Almeria şi Xerez, dar nu cu apărătorii lui Mourinho, care păreau desprinşi din filmul „un bărbat multiplicat”. Mai mulţi nu erau pe teren, căci arbitrul belgian ar fi sesizat mişcarea, dar erau atît de bine organizaţi, atît de legaţi unul de celălalt, încît apărea un tricou alb de fiecare dată cînd era o fază cît de cît periculoasă.

A fost nevoie de apariţia unui fundaş central, Gerard Pique, pentru a face superioritate şi a deschide scorul. Dintr-o poziţie suspectă, dar şi după o execuţie care a amintit de Ronaldinho. Era însă prea tîrziu. Minutul 83. Inter s-a apărat cu eroismul condamnatului care-şi joacă ultima carte, în vreme ce pentru Barcelona miracolele se epuizaseră anul trecut, pe „Stamford Bridge”.

Mourinho-Van Gaal, ce duel
Finalul a salvat meciul. De fapt, emoţia din final, căci fotbalul a cam suferit aseară. Cîteodată însă e nevoie şi de puţin cinism pentru a-ţi atinge obiectivul. Inter visează la o asemenea finală din 1972, dar a fost nevoie să apară cineva special pentru ca visul să devină realitate. Jose Mourinho şi-a jucat iar rolul, şi-a folosit perfect efectivul, dar a şi ştiut pe ce să se bazeze. A mizat pe cartea cîştigătoare şi e iar în finală.

Sîmbătă, 22 mai. Madrid. „Santiago Bernabeu”. Inter-Bayern. E afişul finalei Champions League varianta 2010. Pentru Mourinho un alt adversar: Louis van Gaal.