Explicaţiile unei victorii, explicaţiile unui eşec

Duelul celor mai în vogă antrenori din Europa, Mourinho şi Guardiola, a fost cîştigat, în prima sa manşă, de portughez Sîmbăta trecută, un argentinian pe numele său Mauricio Pochettino descoperea cîteva fisuri în angrenajul, considerat perfect pînă atunci, al Barcelonei. […]

Duelul celor mai în vogă antrenori din Europa, Mourinho şi Guardiola, a fost cîştigat, în prima sa manşă, de portughez
Sîmbăta trecută, un argentinian pe numele său Mauricio Pochettino descoperea cîteva fisuri în angrenajul, considerat perfect pînă atunci, al Barcelonei. Se întîmpla în derbyul Catalunyei, Espanol-FC Barcelona, un meci în general oribil, cu campioana Europei neizbutind să tragă nici un şut pe spaţiul porţii adverse.

Dacă Pochettino a putut, Mourinho n-avea cum să nu meargă mai departe. Beneficiar al unui lot infinit superior, al unei capacitaţi incredibile de a scoate toate energiile din jucătorii săi, dar mai ales al unei valori absolut remarcabile care s-ar traduce, în termeni mai puţin pretenţioşi, în meserie. Mourinho a preluat ce a constatat în experimentul Espanol şi a dus mai departe. S-a văzut din secunda 30, cînd Samuel a marcat, printr-un atac violent, teritoriul în faţa lui Ibrahimovici cum se va derula jocul. 70 de minute, cît i-au ţinut bateriile pe jucătorii Interului, aşa s-a şi întîmplat, scenariul fiind întocmai cel gîndit de Mourinho, probabil fără golul lui Pedro, sau, de ce nu?, chiar cu el, căci despre marii antrenori se spune că au mereu în calculele lor toate variantele, inclusiv cele mai rele.

Mourinho a înţeles tot
Ce a înţeles Mourinho? Că posesia Barcelonei se naşte dintr-o mare capacitate de a fura mingi în terenul advers. Că dacă se evită pierderile inutile în jumătatea proprie, unde viteza de reacţie a lui Xavi, Messi şi Pedro, aşezată peste o apărare surprinsă, se transformă în pericol, totul e mult mai simplu. Că dacă jumătatea de teren din faţa porţii lui Julio Cesar e bine acoperită, dacă sînt mereu cel puţin 10 jucători cu faţa la minge, Barcelonei nu-i rămîne decît să paseze şi iar să paseze, dar în terenul său, departe deci de pericolul de care vorbeam.

Apoi că nu Messi e omul-cheie. „Nu sîntem la baschet, nu facem marcaj om la om”, dădea în avans răspuns Mourinho celor care se întrebau, inclusiv în timpul partidei, cine-l ţine pe Messi. Ideea era ca Xavi să fie omul marcat mai atent, tamponat de fiecare dată cînd avea mingea şi spaţiu în faţă, oprit în orice tentativă de a se conecta cu Messi. Şansa lui Mourinho, echivalentă cu marele ghinion al lui Guardiola, a fost absenţa lui Iniesta, cel care prelua rolul lui Xavi cînd acesta era marcat, se asocia perfect colegilor cu mingea, găsea pase decisive.

Ar mai fi în dreptul lui Mourinho de adăugat curajul de a juca din nou cu 3 vîrfuri, căutate obsesiv cu mingi directe. Cineva trebuie să-şi fi amintit reacţiile lui Chelsea din epoca Mourinho, poate cel mai bun contraatac din fotbalul modern, acele triunghiuri ucigătoare plecate din recuperare, către Drogba, apoi către benzi, unde se găseau Robben şi Duff, apoi către careu, unde urcau Lampard şi Gudjohnsen. Schimbînd cîteva nume, avem încă o explicaţie a unei Barcelona desfigurate de cîte ori pierdea mingea.

Guardiola fără resurse
Guardiola a pierdut duelul. Deocamdată, primul. Miercurea viitoare mai e un meci, dar la un asemenea nivel 3-1 e un scor greu, chiar dacă, la momentul actual, Barcelona pare singura echipă din lume capabilă să elimine pe Inter în această conjunctură. Enigmatic, Guardiola a declarat că ştia că aşa avea să se întîmple, fără să precizeze clar ce anume ştia.

Spre deosebire de sezonul trecut, lui Guardiola i-au lipsit resursele. Dincolo de voiajul cu autocarul, care-şi are importanţa lui, Pep n-a avut ce schimbări să facă. De altfel, a făcut doar una, Abidal la Ibrahimovici, obligată de starea fizică precară a suedezului, care nu putea juca un meci întreg. Bojan nu era pentru un asemenea şoc, pe Henry nu mai contează de ceva vreme. În sezonul trecut, echipa standard avea variantele Keita, Gudjohnsen, Hleb, 3 nume cu experienţă, pe care te puteai baza. Probabil că Guardiola regretă acum că nu l-a acceptat, în iarnă, pe Robinho, oferit de Manchester City. Aşa se explică urcarea lui Pique în faţă în ultimele minute, atunci cînd timpul nu mai permitea construcţia elaborată.

Decontul
Au existat şi probleme de arbitraj. Evidente şi reclamate de cei de la Barcelona. Se spune însă că-n viaţă roata se-ntoarce. Mai devreme sau mai tîrziu plăteşti pentru anumite greşeli, sau invers, eşti răsplătit pentru faptele bune. Barcelona a plătit marţi decontul pentru greşelile de arbitraj din semifinala cu Chelsea, aşa cum atunci, pe „Stamford Bridge” a primit răsplata fotbalului generos jucat.
Finalist după zece ani
Pe 22 mai, în finala de pe „Bernabeu”, sînt mari şanse să avem un român. Chivu este la un pas de calificarea cu Inter şi poate deveni al doilea român din ultimii zece ani ce luptă pentru cel mai preţios trofeu european. În 2000, Adrian Ilie a pierdut cu Valencia finala Ligii împotriva lui Real Madrid (0-3), meci în care a intrat în minutul 68. La fel s-ar putea întîmpla cu Chivu, care, de la revenirea după grava accidentare suferită la cap, nu a jucat titular în „dubla” cu ŢSKA Moscova, nici în semifinala cu Barcelona, cînd a prins ultimele 17 minute.

Incurabilul Mario
Balotelli a stricat fiesta interistă şi era să fie bătut de Materazzi pe tunelul care duce la vestiare. Enervat de fanii ce l-au fluierat după cîteva execuţii greşite şi înjurat de Mourinho, atacantul şi-a aruncat tricoul şi nu a mers să se bucure cu fanii. „Toată lumea era epuizată, mai puţin Balotelli”, l-a ironizat Mourinho. SuperMario era să fie agresat de cîţiva ultraşi în garajul stadionului, dar preşedintele Moratti l-a salvat, evitînd o răfuială. „Va fi pedepsit în consecinţă”, a anunţat clubul. Pare să fie ultima păţanie înaintea rupturii definitive cu Mario.

Fraţii adversari în retur
„Galbenul” primit de Puyol îl transformă în spectator pe căpitanul Barcelonei în retur. Locul său în centrul defensivei va fi ocupat de Gabriel Milito, care îşi va înfrunta fratele mai mare Diego, în al patrulea duel fratricid în competiţiile europene din 1970 încoace. Gabriel şi Diego, născuţi la 15 luni diferenţă, au mai fost adversari două sezoane în Argentina şi au intrat în conflict la un derby Independiente – Racing. Au fost apoi colegi la Zaragoza, Diego preluînd de la el banderola de căpitan după plecarea la Barcelona a lui Gabi, cu care s-a înfruntat în sezonul 2007-2008.