Ion Țiriac, bomba nucleară și o demonstrație de meserie

Sînt 12 ani de atunci. Un interviu cu Ion Țiriac pe tema finalei de Cupa Davis cu SUA, cea de la București, din 1972. Bogdan Enoiu și trupa sa de la McCann au organizat atunci un eveniment superb, „Rejucarea unui […]

Sînt 12 ani de atunci. Un interviu cu Ion Țiriac pe tema finalei de Cupa Davis cu SUA, cea de la București, din 1972.
Bogdan Enoiu și trupa sa de la McCann au organizat atunci un eveniment superb, „Rejucarea unui vis”, pe ideea celor 30 de ani scurși. Au fost toți, și Țiriac, și Năstase, și Tom Gorman și nesuferitul de Stan Smith.

Țiriac, marcă înregistrată
Sub umbra platanilor de la Progresul, omul de mare succes și-a mîngîiat barba și mustața cu gestul acela celebru ca sigla Coca-Cola și m-a întrebat pe tonul sfătos și grav, altă marcă înregistrată: „Cîți ani aveai în ’72, domnu’ Na-nu?”. „Trei”, am răspuns, ușor jenat că n-am trăit pe viu marile meciuri ale lui și ale lui Năstase.
„Aha, înseamnă că nu știi. Domnule, să-ți povestesc o treabă. În prima zi, cînd am plecat de la Tolstoi, hotelul ăla din Primăverii unde am fost cazați, spre arena Progresul, nu era țipenie de om pe stradă”, povestește el ziua din 1972.

„Tot Bucureștiul întreg plecase la televizor. Și mi-am zis în gînd: «Domne, cam așa va fi lumea de pustie atunci cînd se va da cu bomba nucleară! »” – Ion Țiriac

Am fi ieșit la Universitate?
Alaltăieri, la 42 de ani după ce Țiriac și Năstase au „aruncat” bomba nucleară, a fost rîndul Simonei Halep să pustiască și Bucureștiul, și țara. Ziua Simonei mi-a amintit de nopțile Generației de Aur. Nu le am cu Facebook-ul, dar îmi trecuse prin cap ca, în caz de victorie, să sun cîțiva tovarăși care au așa ceva și să punem de-o trăsnaie ceva gen „Cu toții, la Universitate!”. Să mai fim din nou tineri și nebuni. Cine știe cînd mai avem ocazia? Bine, speranța e tot la Halep, că pe motiv de Dodel, Marica și gașca riscăm să avem deziluzii, vorba lui Emeric Ienei.

„Păcatul” lui Ionel Stoica
Fiindca veni vorba de Generația de Aur, zilele acestea, de la 10:30, pe TVR 1, bravul Ionel Stoica reface povestea Mondialelor noastre.

Mai mare antireclamă la echipa națională de azi, nici dacă te plătea cineva nu puteai face, Ionele!

Să revenim. Bucureștenii nu s-au mai înghesuit toți pe la casele lor, au năvălit de data asta și pe terasele cîrciumilor. Tot ca în nopțile din vara lui 1994. Bubuiturile boxelor din Centrul Vechi au tăcut pentru 3 ore și ceva. „Cînta” Simona Halep pe Eurosport și Antena 3. Bine, pe timpul victoriilor cu Columbia ori Argentina nu era așa. În Centrul Vechi de pe atunci erau tarabe cu blugi prespălați și adidași din mușama. Plus „profesorii” de alba-neagra.

Ieri dimineață, în jurul unei cafele sau chiar al unei beri, oamenii vorbeau tot despre Simona. Se mai regreta victoria Șarapovei, n-am vrut să scriu înfrîngerea Simonei, dar discuțiile se încheiau cu românescul „Las, domne, e tînără, are cariera înainte”.

Rînduri despre Antena 3
Mulțumiri, elogii și emoții născute de Simona Halep umplu paginile acestei ediții speciale dedicate de Gazeta Sporturilor. Numai Luminița Paul știe despre campioana noastră mai mult decît știe despre ea.

Cîteva rînduri pe final despre Antena 3. Se spune că a fost prea mult, că Antena 3 a încercat să capteze cît mai mult din povestea sportivei. Postul condus de Mihai Gâdea n-a făcut o demonstrație de forță în ziua finalei. A făcut o demonstrație de meserie. Pe vremurile astea!

N-a închinat ziua lui Victor Ponta, așa cum se aștepta și așa cum a făcut România TV la barajul cu Grecia de la Atena. A închinat-o meciului și celor care au marcat cariera Simonei, de la antrenorii de tenis, la rudele,  profesorii și colegii de școală. Plus live-urile din toate colțurile de la Roland Garros, transformînd ziua de sîmbătă în sărbătoarea Simonei Halep și a postului.