Adio, Sir!

E o zi tristă pentru fotbal. O zi în care l-am pierdut pe unul dintre cei mai eleganţi oameni care s-au învîrtit în ultimii 50 de ani în acest sport, care tinde să propună şi să premieze doar […]

E o zi tristă pentru fotbal. O zi în care l-am pierdut pe unul dintre cei mai eleganţi oameni care s-au învîrtit în ultimii 50 de ani în acest sport, care tinde să propună şi să premieze doar personaje obscure, caractere îndoielnice. E vorba de Bobby Robson, SIR Bobby Robson, pentru că, în ceea ce-l priveşte, distincţia oferită de Regina Elizabeth a Angliei e cea mai corectă caracterizare pentru un om care nu cred să fi insultat vreodată pe cineva.

Am avut plăcerea şi onoarea să-l cunosc pe Sir Bobby Robson. Se întîmpla în toamna lui 2005, cînd fostul selecţioner al Angliei a venit în România invitat de Gazeta Sporturilor pentru a-l susţine pe Gică Popescu, care pe atunci încerca să devină preşedinte la FRF în locul lui Mircea Sandu. N-o să comentez acum demersul respectiv, o să mă limitez doar să constat două lucruri: unu, că Gică Popescu a uitat destul de repede şi doi, că tocmai în ziua morţii celui care l-a pus căpitan la Barcelona, el ţinea o inutilă conferinţă de presă, la doi paşi de „Camp Nou”, încercînd să demonteze în faţa ziariştilor spanioli complet dezinteresaţi de subiect o acuzaţie pe care nimeni nu i-a adus-o.

Am stat în 2005 aproape două zile în preajma marelui antrenor. M-a impresionat. Mă aşteptam la un englez scorţos, plin de el, în conformitate cu performanţele obţinute de-a lungul vremii. Am descoperit un bărbat extrem de simpatic, care m-a cucerit din prima cu mirarea din ochii săi albaştri atunci cînd, la aeroport fiind, am încercat să-i iau mica valiză pentru a o duce la maşină şi a-i uşura astfel scurta conferinţă de presă pe care a dat-o chiar în hol la Otopeni. Un om modest, foarte vesel, căruia îi plăcea să-şi trăiască viaţa la maximum, să se bucure zi de zi de tot ceea ce i oferea. Se ştia de boala lui, se ştia de lupta pe care o duce, dar n-am avut niciodată senzaţia că stau lîngă un om înfrînt, doborît de probleme. Dimpotrivă.

I-am arătat oraşul, în fine ceea ce poate fi arătat la capitala noastră. Cel mai mult i-au plăcut frunzele copacilor, culoarea lor tomnatică, semn că avea un alt cîntar al valorilor. A stat mai bine de o oră la Muzeul Satului, ba chiar la un moment dat l-am lăsat vreme de un sfert de ceas să se odihnească în cerdacul unei case olteneşti, singur cu gîndurile sale. Programul i-a fost destul de încărcat, dar n-a încercat nici o clipă să schimbe ceva, să facă figurile pe care eu eram obişnuit să le regăsesc printre autohtoni.

Una dintre ele i s-a întîmplat chiar lui, seara, cînd am fost în Giuleşti să vedem Rapid – Steaua. La pauză a vrut să meargă la toaletă, însă în ciuda insistenţelor n-am reuşit să-l introduc la Sala VIP, acolo unde cel mai fals dintre pămînteni, George Copos, nu trebuia deranjat, căci era înconjurat numai de personalităţi, iar bodyguarzii aveau consemn clar să nu intre nimeni. Nici măcar un Sir. Noroc cu oamenii normali de la toaletele normale, dar extrem de româneşti, adică mizerabile, care l-au recunoscut şi l-au ferit de mica umilinţă de a sta la coadă.

Seara a fost la Antenă, la Recursul Etapei, invitat special. Dacă vă spun că emisiunea respectivă a avut cel mai mic rating din acel sezon nu cred că spun o noutate. Evident, nu era Gigi Becali, era Bobby Robson. Un fleac.

La plecare, la aeroport, mi-a dat numărul lui de telefon. Mi-a zis să-l sun neapărat, pentru că îi place să stea de vorbă cu oamenii tineri, îl fac să se simtă şi el tînăr. Nu l-am sunat. Dimineaţă, cînd am aflat că a murit m-am uitat în telefon. Numărul lui e tot acolo. Din păcate, Bobby Robson nu mai e.