Credeţi în miracole?

Andres Iniesta a dus Barcelona în finala de la Roma cu un gol marcat în ultimele secunde

Un astfel de meci se vede o dată în viaţă. Un astfel de meci e o poveste de viaţă. Cum să crezi în […]

Andres Iniesta a dus Barcelona în finala de la Roma cu un gol marcat în ultimele secunde

Un astfel de meci se vede o dată în viaţă. Un astfel de meci e o poveste de viaţă. Cum să crezi în şansa ta pînă în ultimele secunde, indiferent de cît de potrivnică îţi e soarta. Indiferent de cît de multe îţi ies ori nu-ţi ies pe parcursul a 90 sau 180 de minute. Cum să speri, chiar şi atunci cînd nimeni nu-ţi mai dă vreo şansă. Cum să nu te predai în faţa destinului. Cum să mergi pînă la capăt.

La capătul unui astfel de meci e lesne să te pui în pielea învingătorilor. Dar cît de greu e să te imaginezi în cea a învinşilor. Chelsea a avut calificarea în mînă nu 82 de minute, nu 90, ci 180. Şi a pierdut-o într-o secundă, una din acele secunde care pot influenţa destine.

Cum ar fi cel al lui Andres Iniesta. Omul care a dus Barcelona în finală, cu un şut născut din talent, din ştiinţă, din talent. La 24 de ani, Andres Iniesta e tipul fotbalistului care nu apare pe coperţile ziarelor. Nu e util pentru poveşti de presă, e util pentru calificări de genul ăsta. Nimeni nu ştie cîţi ani are, ce maşină are, ce iubită are, dar cine se uită atent vede în în tînărul de 24 de ani o copie fidelă a lui Zinedine Zidane la 32.

Un altfel de destin a avut Essien. Cel luat cu 38 de milioane de euro de Jose Mourinho şi-a adus echipa la porţile Romei cu un gol care a amintit de cel al aceluiaşi Zizou, din finala anului 2002. Tot el însă a fost cel care, raşchetînd o minge în careul propriu, a închis acele porţi alor săi.

Diferenţe de abordare
Diferenţele dintre cei doi antrenori la ora pregătirii acestui meci au plecat din posibilităţile de alcătuire a primului „11”. Hiddink n-avea nici o problemă, astfel că a putut să-şi folosească orele de insomnie declarată gîndind formule, făcînd desene tactice, închipuindu-şi situaţii. Guardiola n-a avut timp să aibă insomnii. A trecut din război în război, din încleştare în încleştare. Astfel că probabil a conştientizat abia duminică, după 6-2 pe „Bernabeu”, că la Londra va trebui să improvizeze exact unde nu-şi dorea, în centrul liniei defensive şi, implicit, în cea de mijloc. Fără Marquez şi Puyol, cu Milito accidentat de un an, cu Caceres prea puţin rulat şi experimentat deci pentru astfel de partide, Guardiola a fost nevoit să improvizeze. Iar asta n-a fost tot, căci Henry, tocmai cînd părea a-şi fi regăsit cadenţa din perioada Arsenal, a fost nevoit să predea cazarmamentul şi să ia loc în tribună.

8 minute de calcule
Toate calculele se făceau după necesitatea ambelor echipe să dea un gol. 0-0 în tur necesita acest obiectiv în ambele tabere. Hiddink a schimbat planurile de pe „Camp Nou”, a renunţat la Obi Mikel şi i-a făcut loc lui Anelka. În dreapta atacului său, zona lui Abidal, veriga slabă a defensivei catalane pe „Bernabeu”. Un 4-3-3 variabil, ce se transforma lesne în 4-4-1-1, cu Lampard undeva în spatele lui Drogba, care se lăsa mereu spre stînga, ajutîndu-l pe Malouda în duelul său particular cu Alves. Guardiola n-a avut de ales. Toure Yaya în apărare, lîngă Pique, Sergio Busquets la mijloc, împreună cu Keita, Iniesta în atac pe postul lui Henry.

8 minute au rezistat însă calculele. A apărut Essien cu golul său magnific şi le-a dat peste cap. De aici încolo, partida a revenit pe strada lui Chelsea, cea bine pietruită de Hiddink. Dacă a rezistat pe „Camp Nou”, de ce n-ar fi făcut-o acasă, cu fanii în spate, pe un teren mai mic ca dimensiuni şi cu o Barcelona sufocată de trecerea timpului, de lipsa de clarviziune şi, într-un tîrziu, de inferioritatea numerică.

Finala aşteptată
Soarta unui astfel de meci poate sta şi într-o decizie a arbitrului. Norvegianul Obredo s-a grăbit să-l elimine pe Abidal la un fault comis asupra lui Malouda. Greu de văzut, faultul a existat însă situaţia iminentă de gol nu e deloc clară. Mai tîrziu, norvegianul a mai dres din eroare cu multe decizii în compensaţie, în stil Corpodean, lăsînd senzaţia că-şi recunoaşte greşeala.

În 10 oameni, la ce mai putea spera Barcelona cînd în 11 nu reuşise mare lucru?
Poate la un moment de inspiraţie. Care n-a venit de la Messi, n-a venit de la Eto’o, n-a venit nici măcar de la Xavi.A venit de la Iniesta, cel mai modest premiant al unei clase de şefi de promoţie.

Aşa că avem finala pe care ne-am dorit-o. Manchester – Barcelona, un poem fotbalistic pentru toţi amatorii genului