Un fleac. I-au umilit

Pleci de la 1-0 în tur. Joci pe „Anfield”, unde nu eşti niciodată singur. Ai avut la dispoziţie o săptămînă întreagă, întrucît în week-end a fost Cupa, unde nu mai eşti. Te numeşti Rafa Benitez, iar capacitatea ta de pregătire […]

Pleci de la 1-0 în tur. Joci pe „Anfield”, unde nu eşti niciodată singur. Ai avut la dispoziţie o săptămînă întreagă, întrucît în week-end a fost Cupa, unde nu mai eşti. Te numeşti Rafa Benitez, iar capacitatea ta de pregătire a unui astfel de duel e arhicunoscută. Ce faci?

Pleci de la 0-1 în tur. Joci pe „Anfield”, unde toate îţi sînt împotrivă. Ai avut la dispoziţie două zile, întrucît în week-end ai avut derbyul cu Atletico Madrid, care ţi-a întrerupt şirul victoriilor consecutive din campionat. Te numeşti Juande Ramos, iar viitorul tău se leagă de acest meci. Ce faci?

O întrebare, două răspunsuri
Aceeaşi întrebare, doi antrenori, două situaţii complet opuse. Şi două gîndiri logice. Benitez n-avea de ce să rişte inutil. Formulă clasică, doi superînchizători, Alonso şi Mascherano, un interpret excepţional al acestui sport, Gerrard, şi un vîrf ce poate cîştiga de unul singur, Fernando Torres.

Dincolo, logica spune că e nevoie de cel puţin două goluri pentru a trece. Poţi primi unul, dar atunci ai la dispoziţie 90 de minute, aşa că opţiunea cea mai fiabilă este aceea a unui risc măsurat. Deci, neapărat doi „închizători”, fără Guti ca eventual revulsiv la final, Raul şi Higuain în faţă, dar şi doi olandezi pe benzi, Robben pentru viteză, Sneijder pentru şut.

O altă realitate
Strategiile sînt foarte bune pe hîrtie. Ce te faci însă cînd realitatea din teren e alta? La această nouă întrebare, Juande Ramos n-a răspuns încă. O jumătate de ceas în care Liverpool părea că joacă în 14 oameni, iar Realul în 7, a fost de ajuns pentru ca miracolul la care visau madrilenii, bazîndu-se pe lunga logodnă a acestui club cu competiţia în sine, să
se spulbere. O jumătate de ceas în care Casillas şi-a arătat clasa, dar n-a putut să oprească „furia roşie”, care cugea ca la inundaţii spre careul unui Cannavaro patetic.

Se poate spune însă că Liverpool a jucat şi în 14. 11 plus cei trei arbitri. Dacă se întîmpla la noi, analizam meciul pînă la Revelion. De Bleeckere n-a văzut mai întîi faultul evident comis asupra lui Pepe, la faza din care Torres a deschis scorul, punînd punct astfel unei adevărate obsesii, căci nu marcase pînă acum niciodată în poarta „albilor”. Apoi De Bleeckere a văzut, dar e greu de spus dacă a văzut bine, un presupus henţ al lui Heinze în careu, acordîndu-i lui Gerrard şansa de a închide calificarea.

Noroc cu Casillas
Şi dacă la pauză ai 0-2, iar calificarea e compromisă, ce faci, tu, Juande Ramos? Îl scoţi pe Robben şi-l bagi pe Marcelo. După care logică? Greu de spus, căci Marcelo e un fundaş pe umerii căruia stă umbra lui Roberto Carlos, care n-a auzit parcă de benzi, el ştie doar diagonale. Direct către Alonso şi Mascherano, plus Gerrard.

Discuţia e deja derizorie. Căci Liverpool a făcut 3-0, acţiune curată şi splendidă, iar dacă nu era Casillas se termina cu un scor scandalos. Drumul Realului se opreşte din nou în „optimi”, a 5-a oară consecutiv, totuşi greu de explicat la o asemenea istorie. Iar Liverpool merge mai departe. Cu „Steve G”, cu „El Nino”, cu Rafa şi „armada” sa adusă din Spania. Cu Anfield şi acest public absolut fantastic. Dar mai ales cu acest fotbal total, generos, speculativ, eficient, încîntător. Oare chiar contează De Bleeckere?