Alegerile lui Rădoi

Ceea ce se întîmplă cu Rădoi este încă un episod al războiului dintre „naţionale” şi cluburi. A se observa pluralul, tocmai fiindcă Rădoi este un caz ca multe altele în Europa. Selecţionerii îşi strigă nervozitatea, au dreptate în felul lor, […]

Ceea ce se întîmplă cu Rădoi este încă un episod al războiului dintre „naţionale” şi cluburi. A se observa pluralul, tocmai fiindcă Rădoi este un caz ca multe altele în Europa. Selecţionerii îşi strigă nervozitatea, au dreptate în felul lor, fiindcă  au nevoie de jucători valizi, sînt presaţi de rezultate şi n-au marjă de eroare. Cluburile, prin vocea patronilor de cele mai multe ori, îşi strigă, la rîndu-le, pretenţiile. Au dreptate şi ele, plătesc pentru aceşti fotbalişti salarii de zeci sau sute de mii de euro din banii lor, nu din ai federaţiilor, şi nu le convine să-i vadă cum se rup la partidele echipelor naţionale şi lipsesc apoi cu lunile. Întotdeauna cămaşa proprie e mai aproape, iar a vorbi de sentimente patriotice acum e o pierdere de vreme.

În primăvară, într-un interviu acordat în exclusivitate Gazetei Sporturilor, Marco van Basten, pe atunci selecţioner al Olandei, a atins şi această problemă. Era vorba despre Chivu, aflat în mijlocul celebrei sale probleme la umăr. „La ce ar trebui să se gîndească un jucător mai întîi, la club sau la naţională?” a fost întrebarea. Iar răspunsul lui Van Basten, înainte de orice, un imens fotbalist, a fost: „Un jucător trebuie să se gîndească doar la el, la cariera lui, la sănătatea şi la familia lui. Şi să ia decizii în consecinţă”.

Între a se păstra pentru Franţa şi a risca împotriva Fiorentinei, Rădoi a ales a doua variantă. Se spune că a făcut-o din pricina impresarilor ce populau tribuna oficială. Înainte să fim ori nu de acord cu el, trebuie să ne punem în pielea lui, să încercăm să-i înţelegem măcar opţiunea. Şi să ne întrebăm, studiind problema, dacă nu cumva şi noi am fi făcut la fel.