Domnul Președinte Corneliu Andrei Stroe

Părintelui Craiovei Maxima îi plăcea să se adreseze jucătorilor cu apelativul „domnule fotbalist”, să recite din poezii de Ion Minulescu și Tudor Arghezi și să redea poveștile din sufletul Universității Cornel Stroe a fost președintele atipic al unei echipe atipice […]

Părintelui Craiovei Maxima îi plăcea să se adreseze jucătorilor cu apelativul „domnule fotbalist”, să recite din poezii de Ion Minulescu și Tudor Arghezi și să redea poveștile din sufletul Universității

Cornel Stroe a fost președintele atipic al unei echipe atipice în fotbalul românesc. Vorbea rar și apăsat și, printre amintirile din anii memorabili ai Craiovei Maxima, amintiri la fel de memorabile, recita din Minulescu și Arghezi. Se prezenta Corneliu Andrei Stroe, ținea la numele întreg ca la un titlu princiar. În vremurile în care președinții cluburilor comuniste aveau grijă să-și mai dosească o diurnă, să mai „atingă” vreun arbitru, Stroe s-a numărat printre cei care au inventat meseria de scouter într-un fotbal care umbla cu creionul chimic după ureche.

După-amiezele de la Minerva
„În fiecare zi de luni adunam arbitrii craioveni de Divizia B și cîțiva antrenori de pe la ligile inferioare și le dădeam pe cheltuiala mea o masă la Minerva. Îi puneam să-mi spună ce jucători apți să joace la Universitatea au văzut pe unde au fost”. Așa i-a descoperit pe Lung la Carei, pe Zoli Crișan la Baia Mare, pe Tilihoi la Brăila. Cu fiecare avea povești cît ar fi scris rafturi întregi. Nu și-a scris nici măcar biografia. „Am atîtea lucruri bune și rele de povestit încît e păcat să o mai fac acum, la bătrînețe”, spunea chiar luna trecută.

„Vă lăsăm să vă batem cu 2-0… Le-am dat 6”
Printre cele bune, o amintire care spune totul despre încrederea pe care Cornel Stroe o avea în „domnii fotbaliști”, așa îi plăcea să li se adreseze într-o lume plină de „tovarăși”, dar și despre nivelul la care ajunsese Craiova Maxima… Se întîmpla în vara lui 1981. „Cîștigasem campionatul cu Universitatea și urma finala Cupei, cu Poli Timișoara, la București, pe Republicii. Ambele echipe am stat la Hotel Parc. Poli era chiar deținătoarea trofeului, bătuse cu un an înainte pe Steaua. Comandasem la Casa Scînteii vreo 50.000 de pliante cu echipa noastră, pe care le și achitasem ca să le pot ridica. Bani, nu glumă… Pe una din foi era trecut palmaresul, iar eu pusesem să fie trecută în palmares și Cupa din acel an. Am ajuns la Hotel Parc, era vizavi de Casa Scînteii, și le-am oferit conducătorilor de la Poli cîte un pliant. Oamenii s-au uitat la ele, le-au plăcut, m-au felicitat, apoi au sărit ca arși: «Nea Cornele, ce-ai făcut, domne, ai trecut că ați cîștigat deja Cupa de mîine? Ne iei la mișto?». Am rîs și le-am zis: «Haideți, bă, fiți serioși, uite, dacă vreți, vă las să pierdeți cu 2-0». Nici n-au mai vorbit cu mine și s-a dus fiecare la treburile lui. A doua zi i-am bătut cu 6-0”. A fost primul event din istoria Craiovei. Povesteau mai apoi craiovenii: „Să-l fi văzut pe nea Cornel pe la 3 sau 4 la zero, se descheiase la cravată și striga de pe banca de rezerve: «Pe ei, mă, că nu s-au mulțumit să le dăm doar două!»”.

Minulescu, Radu Gyr, Amza Pellea…
În urmă cu un an am făcut împreună cu Gabi Berceanu în „Gazeta” un serial despre săptămîna de pomină din aprilie 1983: marea victorie a echipei naționale cu Italia și semifinala Craiovei cu Benfica Lisabona. Cornel Stroe a comandat foie gras și vinul cel mai scump de pe listă, glumind cu ospătarii: „Bă, face banii pe care-i cereți pe el?”. Apoi a dat drumul poveștilor, le-a împănat cu versuri din Minulescu și Radu Gyr şi cam așa s-a făcut dimineață. Am aflat cum mergea la București să comande chartere pentru echipă și să rezerve camere la Hotel București, „cel mai tare pe vremea lui Ceaușescu”, apelînd la nu știu ce generali și nu știu ce directori de întreprinderi care erau la origine olteni. Parcă-l revedeam pe Nea Mărin și pățaniile lui cu nașul Pantelică…

Blestemul care nu s-a împlinit
Semifinala cu Benfica are în jurul ei povestea aceea complicată cu autocarul care a făcut pană de cauciuc la Slatina, pe drumul de întoarcere de după victoria cu Italia, și dilema dacă internaționalii craioveni, 9 la număr!, trebuiau să plece spre Craiova în acea noapte sau să fi rămas să doarmă în București. „Nea Cornel” a zîmbit, ușor trist, și a spus: „În acei ani, cînd trebuia să luptăm cu Steaua ori Dinamo, Universitatea a cîștigat de două ori campionatul și de patru ori Cupa. Poate s-ar fi putut mai mult, dar noi atît am putut”.

Despre semifinală? „Tot ce s-a întîmplat în noaptea de după meciul cu Italia, dar și ce s-a întîmplat în zilele următoare, iau asupra mea. Să vă mai spun ceva. După meciul cu Benfica m-am dus la vestiar, toți erau prăbușiți, și le-am spus: Blestem această echipă să ajungă mereu într-o semifinală de cupă europeană! Îmi pare rău că blestemul nu s-a înfăptuit”.

Părintele care-şi îngropa fiul
Anul trecut, Craiova s-a cernit toată la înmormîntarea lui Costică Ștefănescu. L-am văzut pe Rodion Cămătaru, muntele de fotbalist și de om, transformat într-o statuie a durerii. Pe fermecătorul Sorin Cîrțu rezemîndu-se de zidul capelei. Pe Geolgău, încercînd să-i consoleze pe toți, deși el însuși avea nevoie de consolare. Dar cel mai mult a impresionat chipul împietrit al lui Cornel Stroe nedespărțit de catafalcul celui care fusese căpitanul Craiovei Maxima. Un monument al durerii, ca un părinte care-și îngropa fiul.

Stema cu dungi albe și albastre
Tot anul trecut, Cornel Stroe a încercat să reînvie Universitatea. Cînd și-a dat seama că nu mai era nimic de făcut, și-a dat girul pentru înființarea unei noi echipe, căreia i-a oferit titulatura de „Clubul Sportiv Universitatea Craiova” și emblema cu dungile albe și albastre, exact aceleași sub care echipa de legendă a defilat cîndva în România și în lume. Acum, într-o seară de aprilie, după o plimbare prin aerul tare din Parcul Romanescu, domnul președinte Corneliu Andrei Stroe s-a grăbit să urce la Cer, pentru a povesti, cu Costică Ștefănescu și cu toți ceilalți mari dispăruți ai Craiovei, ce mai trebuia făcut la blestemata aia de semifinală cu Benfica Lisabona.